Home         Despre noi       Noutăţi        Catalog         Adrese          Links   


NICOLAE MATEI


http://www.tvrplus.ro//editie-lumea-si-noi-220572

Primul traducător al lui Bacovia în daneză, miercuri la "Lumea şi noi"
Miercuri, 14 mai, de la ora 20.30, la TVR Internațional aţi putut urmări povestea lui Nicolae Matei, scriitor și primul traducător al lui George Bacovia în limba daneză.

Nicolae MateiEdiţia este disponibilă online pe TVR+

“Am să plec într-o zi
Călcând în picioare trecutul
Dincolo de cerul ruginit
Încărcat de rugăciuni
Acolo unde viitorul nu plânge.”

Poezie a anilor ’60, Autor necunoscut

Nicolae Matei face parte din generaţia pierdută a anilor ‘60. L-am regăsit acum în Danemarca unde s-a afirmat ca scriitor.

Nicolae Matei este primul traducător a lui George Bacovia în limba daneză şi este un adept convins al inovaţiei în procesul creaţiei literare. Dar poate mai presus de acestea, Nicolae Matei se poate lăuda cu propria creaţie. Primul său român “Târâş spre vest” evocă experienţa traumatizantă a fugii sale din România comunistă.

“Hotărât să plece, începu să meargă la cinematograf, să vadă toate filmele străine și în special cele americane, apoi citi tot ce-i pică în mână: ziare, reviste, cărți din care putea sa afle ceva despre OCCIDENT. (...) După un timp, ajunsese la concluzia că el aparținea, de fapt, acelei lumi si nu acelei în care trăise până atunci. Deci, urmarea firească a identificării sale cu celălalt univers era plecarea din țară.”

Nicolae Matei, “Târâş spre vest”

Nicolae Matei avut două tentative de trecere clandestină a graniţei şi de fiecare dată a fost prins şi închis.

“Grănicerul era în spatele lui ca un om invizibil. Îl cuprinse panica. Stâlpii gardului erau destul de deşi şi înalţi de aproape doi metri. Între ei era împletită des sârma ghimpată. Fără să ezite, sări pe unul dintre stâlpi, ridicându-se în mâini, simţind cum sârma ghimpată şi cuiele din stâlpul de lemn îi scrijeleau palmele, agăţându-i-se de haine, încetinindu-i mişcarile.”

Nicolae Matei, “Târâş spre vest”

A reuşit să-şi împlinească visul abia după 6 ani de calvar.

“Pasărea Pheonix renăscuse din propria-i cenușă! Pasărea aceea l-a luat blajină pe aripile ei mângâindu-l cu dragoste maternă și îi ură bun venit.”

Nicolae Matei, “Târâş spre vest”

Nicolae Matei şi-a întemeiat, împreună cu soţia sa Liana, propria editură. Printr-un ghid de limba română, un dicţionar româno-danez, multe cărţi în limba maternă şi volume întregi de traduceri, ei rămân aproape de România şi de românii stabiliţi în Danemarca.

***

Emisiunea poate fi urmărită în live streaming pe TVR+, pe tabletă sau mobil.


Comenzi: eforlag@mail.dk


primul roman interactiv în limba română


             M-am născut în anul 1960 în Cluj şi sunt rezident în Danemarca din anul 1985. Am absolvit în anul 1979 Liceul nr. 8 din Cluj.

 

             Am debutat în anul 1995 cu Târâş spre vest, la Editura Victor Frunză din Bucureşti. Am mai publicat: Rumćnsk Parlřr, 1996 (Ghid de conversaţie danez-român); Copenhaga vis de gheaţă, 1998; Rumćnsk sprog-guide, 1999, ediţia a II-a; Generaţia pierdută,1999; Tărăş spre vest, - remixare, 2000; Atelier 2000, Remixări, 2000; Str. Gh. Lazăr nr. 15, 2000.

            În limba daneză: romanul Den fremmede, 2002 (Străinul), Jeg elsker Danmark, 2008 (Eu iubesc Danemarca).

 

           Traduceri în limba daneză: George Bacovia, Digte, 1997 (Poezii); Kobenhavn drom af is, 1999, (Copenhaga vis de gheaţă, în colaborare cu Svend Enevoldsen); Leontin Moldovan, Bornehjemmet, 2000 (Casa de copii, în colaborare cu Erik Morsing), Mircea Goga, Koncert for violin og ensomhed, 2000 (Concert pentru Vioară şi Singurătate); Giannina Cărbunariu, Mady.Baby. ”Mady.Baby”, 2008. Premiera a avut loc la Café Teatret, Copenhaga, în data de 7 februarie 2009. (http://www.cafeteatret.dk/)

 

     Apariţii în antologii: Visători prin oraşul surâsului, 2000, Eksperimental Forlag, Aarhus; Caiete internaţionale de poezie, 2000 si 2001, Literart XXI, USA.

 

            Pentru generaţia noastră, cei născuţi în anii ’60, mişcarea rock a fost foarte importantă. Prezentată profesionist de Cornel Chiriac la emisiunile de la „Radio Europa Liberă”, a avut o influenţă colosală asupra noastră. Muzica rock autohtonă era reprezentată de grupurile Phoenix şi Sfinx. Generaţia noastră nu a cunoscut însă fenomenul protestatar al mişcarii rock, muzica era doar un pretext de a ne strânge în grupuri, de a discuta politică, literatură, însă inevitabil, această muzică provenită din America, ne alimenta iluzia unei lumi pe care o visam peste graniţe. Revolta a urmat mai târziu, dar a fost tăcută şi ne-am manifestat-o aproape toţi prin fugă. Este atât de ciudat să vezi cum o întreagă generaţie lipseşte din oraşul Cluj. Marea parte a noastră suntem împrăştiaţi în toate colţurile lumii.

 

            În anul 1979 după terminarea liceului, trăindu-mi adolescenţa sub influenţa acestui vis american, am avut prima tentativă de trecere a frontierei cu destinaţia America. Drumul mi-a fost oprit de grăniceri. Judecat, fulger, la judecătoria din Oraviţa, am fost eliberat după şase luni din Gherla. La ieşire, după doar câteva luni am avut din nou o tentativă prin acelaşi loc. Am fost prins de acelaşi şef de pichet de grăniceri, judecat, din nou, la Oraviţa şi trimis în penitenciarul Popa Şapcă din Timişoara. Acum, având dosar de recidivist, şi pentru că frontieriştii nu erau ţinuţi împreună, aceştia fiind împrăştiaţi în toată ţara, am fost pus pe cursă pentru Rahova, Bucureşti şi apoi Poarta-Albă, Constanţa, de unde m-am eliberat după 15 luni. În închisori regimul de detenţie era greu şi eram privaţi de anumite drepturi elementare de gardieni în colaborare cu alţi deţinuţi pentru faptul că „frontieriştii” sau „iepurii” erau consideraţi nişte trădători. Familia mea nu a ştiut unde mă aflu timp de şase luni, iar la eliberare am avut doar 54 de kg.

 

            Întors în Cluj în anul 1980, în iarnă, am mers direct la Servicul Paşapoarte şi am cerut plecarea definitivă din ţară. După doi ani epuizanţi în care am fost în audienţe, am completat o mulţime de formulare, acestea fiind împarţite pe categorii, formularele mici si cele mari, chemat în faţa unei comisii la Consiliul Judetean Cluj, unde s-a constatat că sunt iremediabil pierdut şi inutil societatii româneşti iar după multe umilinţe, dintre care cea mai mare a fost obligaţia de a renunţa la cetăţenia română, am primit paşaport pentru persoane fără cetăţenie, cu aprobare de plecare în America.

 

            Ce nu am ştiut eu atunci a fost că acea aprobare nu era o viză de imigrare, aşa că a trebuit să o iau de la început la Serviciul Consular American. Neavând sprijin din America, de nici o forma, nu am reuşit să primesc intrarea în Statele Unite. Disperat, după ce au trecut aproape doi ani, în care nu aveam nici un drept în ţară neavând cetăţenie, la insistenţele mele, cei de la Seviciul Paşapoarte din Cluj, în septembrie 1984 mi-au eliberat un talon de ieşire din ţară. În aceaşi zi m-am urcat în tren şi am plecat la punctul de frontieră Stamora-Moraviţa. După două zile de stat în vamă, la insistenţele mele, am fost lăsat să trec în Iugoslavia. Ajuns în oraşul Vîrset, am fost arestat şi reîntors în ţară după două săptămâni. Probabil din milă, cei de la Serviciul Paşapoarte mi-au acceptat plecarea în Austria în luna decembrie a aceluiaşi an. Sărbătorile de iarnă le-am petrecut în Germania, de unde am mers mai departe în Danemarca şi apoi în Norvegia. În ambele ţări mi s-a refuzat cererea de azil politic şi la a doua încercare, prin recurs, am primit azil politic în Danemarca, în august 1986. Am renunţat astfel la visul american şi am rămas în Europa.

 

            Având statutul de refugiat politic mi s-a oferit un program de integrare în societatea daneză, ajutor economic, posibilitatea de a merge la şcoala de limbă, găsirea unei locuinţe şi a unei slujbe ş.a.m.d.

 

            În oraşul Aarhus, unde m-am mutat, am luat legatura cu scriitorul şi publicistul Victor Frunză care era în exil din 1980 în Danemarca. Aici avea o editură de carte şi publica de asemenea revista „Alergătorul de la Maraton”. Dânsul m-a încurajat să scriu şi cartea mea de debut Târâş spre vest, şi a aparut în anul 1995 la Editura Victor Frunză din Bucureşti.

 

            În anul 1990, de Paşti, m-am întors în prima vizită în România. A fost extraordinar. Printr-o minune, ca şi cum ne-am fi dat întilnire, am început să revenim în ţară mulţi dintre noi, cei din „generaţia pierdută”. La început câţiva, apoi tot mai mulţi. Invadasem parcă Clujul. A fost o întâlnire fantastică, ne-am depănat amintiri, am împărtăşit experienţe şi am ascultat muzică, aceaşi muzică. Dar, din păcate, după Sarbatori ne-am întors cu toţii în colţurile lumii pe unde suntem încă împrăştiaţi.

 

            Tot în anul 1990 am absolvit Şcoala de Comerţ (Hojere Handelseksamen) din Aarhus.  În anul 1993 m-am căsătorit, în Cluj, cu Liana Puni, care s-a mutat apoi în Danemarca. În anul 1994 mi-am redobândit cetăţenia română şi la scurt timp am primit-o şi pe cea daneză.

 

            Sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România si Danemarca. În anul 1997 am înfiinţat împreună cu prof. Vasile Puni editura româno-daneză: Eksperimental Forlag.

 

            Între anii 2000 şi 2002, în colaborare cu Kirsten Olsen, prin Minsterul de Externe Danez, într-un  program numit „Fondul Democraţia”, am organizat cursuri, de câte două sapatamâni, în Danemarca pentru iniţierea în principiile democratice pentru tineri români din diferite domenii de activitate.

 

 DICŢIONAR ROMÂN-DANEZ

 -EDIŢIA A DOUA REVIZUITĂ-

 2014

 947 pagini

 preţ: 115,00 RON

puteti comanda aceasta carte la: Editura Risoprint

   Dicţionarul conţine 34.000 de cuvinte titlu, terminologia de bază a tuturor ştiinţelor, a domeniului economic şi a tehnicii moderne. Au fost, de asemenea, incluse şi cuvinte populare, regionale şi arhaisme, care apar în operele clasice ale literaturii române. Cuvintele-titlu din botanică şi zoologie au pe lângă traducerea daneză, notat în paranteză cursiv, echivalentul în limba latină. Dicţionarul cuprinde la sfârşit şi un capitol despre morfologia limbii române.

 

 Rumænsk Sprog-guide

 

 1999

 212 pagini

 preţ: 98 dkk.

 

 Generaţia pierdută

 

 1999

 ca. 180 pagini

 pr: 129 dkk.

 

   ....fiecare nou "autor" care intervine in text dezvaluie ceva din fiinta sa tuturor celorlalti, chiar daca ramane anonim. Se poate astfel creiona portretul unei "generatii pierdute"?  Dorin Petrisor Transilvania Jurnal, 28 februarie 2000

 

 Atelier 2000 - remixări -

 

2000

 84 pagini

 preţ: 49 dkk.

 

    "Lui Nicolae Matei îi citisem câteva dintre cărţi, pe locul întâi între preferinţele mele, datorită preocupărilor muzicale, fiind volumul Remixări .... din care transpar atât pasiunea sa rară, dar şi cunoştinţele muzicale excepţionale, demne de un comentator avizat al genului."  Octavian Ursulescu, DIMINEAŢA, 19 apr. 2001

 

 Copenhaga vis de gheaţă

 

 1999

 76 pagini

 pr: 98 dkk.

 

   "Cartea se înscrie ca tematică în poezia exilului şi este expresia lirică a evaziunii din spaţiul concentraţionar, din Gulagul românesc, a unui tânăr atras de visul american". Mircea Goga, STEAUA,nr. 3-4 1999

 

 Târâş spre vest

 

2000

 140 pagini

 pr: 69 dkk.

 

.....cartea unei experiente specifice generatiei din anii 70-80 care a trait din plin sentimentul frustrarii, al "celui strain in propria-i tara". Eroul cartii traieste drama propriului sau popor condamnat sa traiasca intr-un spatiu concentrationar, visandu-si insa libertatea, ravnind-o ca pe bunul cel mai de pret, fara incetare, cucerind-o in cele din urma si care, dupa calvar, "se elibereaza" intr-un Dincolo al profundei deceptii. Pentru ca eroul, o data ajuns in Vest, va trai o noua drama, aceea a inadaptatului, a celui respins, nedorit. Intocmai ca si poporului sau, eroului ii ramane sa-si afle mantuirea in Iubire si-i mai ramane, tot ca si poporului sau, de dat Batalia cea Mare, spre a se face acceptat de Occidentul mult visat. citeşte mai mult

 

 Str. Gh. Lazăr nr. 15

 

 2000

 58 pagini

 pr: 39 dkk.

   
 

 Străinul

 

 2005

 114 pagini

 pr: 85 RON

   
 

 Jeg elsker Danmark

 

 2008

 97 pagini

 preţ: 169,00 dkk.


 

 Articole din presa:  


FUGA SPRE SINE

  

            Târâş spre Vest, debutul editorial al tânarului prozator Nicolae Matei, clujean de origine dar rezident în Danemarca, reprezintă cartea unei experienţe specifice generaţiei din anii ’70-’80 care a trăit din plin sentimentul frustrării, al "celui străin în propria-i ţară". Eroul carţii trăieşte drama propriului său popor condamnat să trăiască într-un spaţiu concentraţionar, visându-şi însă libertatea, râvnind-o ca pe bunul cel mai de preţ, fără încetare, cucerind-o în cele din urmă şi care, după calvar, "se eliberează" într-un Dincolo al profundei decepţii. Pentru că eroul, o dată ajuns în Vest, va trăi o nouă dramă, aceea a inadaptatului, a celui respins, nedorit. Întocmai ca şi poporului său, eroului îi rămâne să-şi afle mântuirea în Iubire şi-i mai rămâne, tot ca şi poporului său, de dat Bătălia cea Mare, spre a se face acceptat de Occidentul mult visat.

            Sandu e un tanar clujean, proaspăt absolvent de liceu, confruntat cu toate dificultăţile vârstei, trăind o perioadă de puternică debusolare şi criză de identitate. Azvârlit cu brutalitate dincolo de zidurile liceului, trăieşte, cu toate convulsiile inerente adolescenţei, spaima de necunoscut şi - paradoxal - atracţie irezistibilă a acestuia. Se simte predestinat să reediteze destinul bunicului din Căian care a trăit în America, perioada interbelică, revenit apoi în ţară şi de a cărui personalitate şi viaţă învăluite de mister Sandu fusese în egală măsură fascinat încă din copilarie. Pentru a-şi pune în operă visul, Sandu trebuie să fugă din ţară. Cauzele acestei decizii, ca şi decizia însăşi, sunt departe de a avea încărcătura dramatică, sunt mai degrabă o nebuloasă. Departe de a fi un persecutat al regimului, Sandu trăieşte totuşi o dramă interioară: aceea a tânărului având conştiinţa că întârzie să dea un sens vieţii sale, dar şi a însinguratului, căci el nu trăieşte în căldura unei familii, ci locuieşte singur, lipsit de prieteni şi fatalmente tot de unul singur îşi va asuma calvarul, acordându-şi cel puţin meritul de a fi renunţat la acea existenţă "vegetală" a cărei complacere în comoditatea "calduţului" îi condamnase poporul.

            Dorinţa lui de a fugi din ţară nu are aparent, aşadar, vreo motivaţie în economic sau politic. Spun aparent  fiindcă Sandu simte regimul ca pe un adversar. Luând hotărârea părăsirii definitive a ţării, adoptă semnele exterioare ale condiţiei de fugar: încearcă să semene cât mai mult cu turiştii străini (una din modalităţile lui predilecte de a fugi de realitate, una din încercările de a se identifica cu celălalt univers), îşi impune un proces de înstrăinare, se documentează, gândeşte un plan de fugă. Totul este conceput ca un test pentru noua viaţă. Viaţa de Dincolo. Luarea deciziei este precedată de nenumărate "premeditări" în vis, filme derulate aievea prin faţa ochilor, imaginând paradisul drept o lume fără graniţe, dar e precedată mai ales de asumarea imposturii: impostura impusă de el însuşi când se dă drept  turist străin în mediul citadin şi impostura impusă lui de Bunicul din Caian care îl obliga, în mediul rural, să îmbrace straie ţărăneşti, ambele medii descoperind impostura şi sancţionand-o drastic, tot aşa cum românului dându-se, o dată ajuns în Occident, drept cetăţean liber al acestuia, va fi respinsă cu tot atâta intoleranţă şi silă. Dintr-o dată realizează "că nu de ţara asta voise să fugă departe, ci de propria sa viaţă" (pag.6o). Şi aici începe procesul propriu-zis de maturizare a eroului. Clujeanul care evoca Turnul Paraşutiştilor de pe Cetăţuie continuă premeditarea neezitând să facă salturi în necunoscut: evadarea într-o condiţie de împrumut, în somn, în vis, în natură, în muzică, în imaginar, totul având un unic scop - reuşita deplină a evadării în Occident. Realitatea din care fuge are mereu aspect de gulag, de spaţiu concentraţionar, în care eroul trăieşte oroarea anonimatului. Gulagul este fie societatea socialistă multilateral dezvoltată, fie penitenciarele în care ajunge pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, fie lagărul de refugiaţi din Occident, eroul visând mereu neapărat, spre Occident.

            Unicul refugiu în acest calvar îl reprezintă natura şi muzica, aceasta din urmă "sonorizând totul, întreaga lui existenţă" (p. 23). Românul însuşi e conceput asemenea unei piese muzicale în patru părţi (Frontiera, Duba, Gherla şi Dincolo), Sandu trăind prin muzică sacralitatea momentelor cruciale ale propriei existenţe. Muzica este aceea care îl menţine în limitele unei atitudini creştineşti, umanizându-l. Şi tot muzica este aceea care îl va ajuta să-şi înteleagă destinul şi să-şi construiască personalitatea. Muzica grupului cu nume de pasare reînviată îi va puncta fuga de sine pentru a se reda sieşi.

            Iubirea de adolescenţă, trăită pe malurile Someşului, îi oferă limanul salvării. Ceea ce eroul nostru - Pasare Phoenix căuta la capătul lumii, se aflase dintotdeauna la o întindere nu de mână ci de suflet. Soluţia salvării sufletului, a destinului său din ghearele ratării era Cristina, eroul gasindu-şi, în sfârşit, libertatea mult râvnită în Iubire. Periplul nu i-a fost altceva decât odiseea descoperirii propriului eu, a construirii personalităţii proprii, a descifrării destinului. 

                                                                                                                                                Mircea Goga

                                                                                                                                                Steaua, iunie 1995


PRIMUL ROMAN ÎN LIMBA ROMÂNĂ PE INTERNET

  

            Apărut sub semnătura lui Nicolae Matei, romanul "Generaţia pierdută" reprezintă un eveniment inedit în literatura românească. Cartea este acum disponibilă şi pe Internet, iar autorul a lansat o invitaţie către cititorii din reţeaua cibernetică, de a-i completa sau ajusta paginile cărţii. El va accesa încercările eventualilor "colaboratori", pe care le va prelucra pentru a le da o formă cât mai literară şi le va insera în roman. Nicolae Matei doreşte să reediteze această lucrare, peste aproximativ doi ani, cu toate modificările şi completările care vor surveni.

            Nicolae Matei reprezintă un caz inedit în literatura româna şi din alte puncte de vedere. El este unul dintre cei aproape 5 milioane de români care trăiesc în afara graniţelor României, după ce a reuşit să fugă din ţară în anul 1985. Nicolae Matei este acum cetăţean danez si este proprietarul unei edituri, la care, de altfel, a scos şi cartea lansată ieri la Cluj. Lansarea a avut loc la Liceul "Mihai Eminescu", unde autorul a fost elev.

            Nicolae Matei este convins că încercarea lui literară va avea succes la publicul român, deoarece se pare că romanele interactive s-au bucurat de interes în Occident. În opinia lui Nicolae Matei, cititorii au fantastica şansă de a deveni scriitori şi de a continua, completa sau chiar şterge pasaje întregi din carte, pentru a crea un roman colectiv.

            Ca să-i mobilizăm pe virtualii cititori, precizăm că există cel putin două persoane, care, apucându-se de lectură, declară că "nu au putut lăsa cartea din mână". Aceştia sunt socrul autorului si semnatarul prefaţei, Mircea Goga. Pentru cei dornici să participe la scrierea "Generaţiei pierdute", adresa de Internet este: www.eksperimentalforlag.dk  

                                                                                                                        A.R. Delean

                                                                                                                        Ştirea, Cluj-Napoca, 3-4 aprilie 1999


VISUL DE GHEAŢĂ

  

            Copenhaga - vis de gheaţă marchează debutul editorial în poezie al romancierului danez de origine română Nicolae Matei, autor al mai multor romane şi al unei versiuni în daneză a poeziei lui George Bacovia. Cartea de faţă se înscrie ca tematică în poezia exilului şi este expresia lirică a evaziunii din spaţiul concentraţionar, din Gulagul românesc, al unui tânăr, atras de "visul american", vis frânt la mijlocul drumului, în Danemarca. O aventură ilustrată de autor şi în romanele sale Târâş spre vest (1995) şi Generaţia pierdută (1999).

            Cartea este structurată în patru parţi (cele patru anotimpuri) şi în 12 stări lirice, corespunzatoare celor douăsprezece luni.

            Poetul rememorează din dureroasa-i desprindere de ţară, doar "cu un petic de viaţă" "imagini, amintiri, lacrimi din oraşul de pe malul Someşului", "care nu voia să dispară", alcătuind cu obstinenţă un "tablou în cioburi". I-a fost zădărnicit visul american, dar Copenhaga i-a pus in palme un alt vis.

            Condiţia emigrantului o poartă pretutindeni cu sine ("gardul de sârmă ghimpată mă urmărea ca o umbră neagră"). Orice fugă de ea înseamnă fugă de sine, înstrăinarea de propria-i esenţă spirituală, negarea propriei persoane. Captiv acestei condiţii, îi rămâne doar soluţia măştii, alături de alte măşti de arabi, polonezi, chinezi, vietnamezi. Răceala nordului nu poate nicidecum compensa sudul însorit şi senin.

            Poetul evoluează dramatic pe două planuri: cel real, din Danemarca, şi cel imaginar, din România.

            Decorul interior, înnobilat doar de cartea de rugăciuni, (dăruită de mamă) şi decorul exterior, dominat de Domnul cu braţele întinse spre cer sunt de natură să rodească o perlă în lumina din scoica sufletului său. "Speranţa avertizată de ţipete de pescăruşi, pe ţărmul baltic".

            Fuga eroului liric după curcubeul agăţat de Polul Nord pare a fi ultima-i fugă. Scrisori fără destinatar, poemele lui Nicolae Matei sunt inspirate de o stare de semitrezie în paralel cu un coşmar continuu.

            Nostalgia ţării şi a oraşului natal îl face să sufere cu mai multă intensitate de sarbatori: "Câte crăciunuri în care voi mai asculta colinzi străine, vor mai trece peste mine?" Zilele au luat o altă dimensiune în această dramă. Poetul, împietrit în durerea lui rămâne pe ţărmul baltic pustiu şi lipsit de speranţă. El ne aminteşte de Ovidiu la Pontul Euxin. În Nord o singură fiinţă pare a-l întelege şi a-i împărtăşi durerea: Mica Sirenă.

            Mottoul carţii: "Sărman canar, ţi s-a părut / Că zările s-au deschis / Dar n-a fost doar decât un vis / Rănit tu ai căzut." (din Canarul de F. Bordeianu, N. Covaci, V. Şuvagău) se dovedeşte a esenţializa întreaga trăire din cartea lui Nicolae Matei. Moartea mamei sale acutizează sentimentul de vinovăţie, de remuşcare. Rămas singur pe lume, Copenhaga este femeia frumoasă, capabilă să-l mentină la suprafaţă zile, însă, şi ea e rece ca gheaţa. Poetului nu-i rămâne nimic altceva decât evaziunea în mai departe, dincolo de curcubeu.

                                                                                                                                                                                                Mircea Goga

                                                                                                                                    Steaua, nr. 3 - 4, 1999 


DE LA EXPERIENŢĂ LA EXPERIMENT

 

            Tânarul prozator, editor şi traducător Nicolae Matei, rezident în Danemarca, a debutat în 1995 la Editura Victor Frunză cu romanul autobiografic Târâş spre Vest, în care îşi propune să răspundă la întrebarea spinoasă privind sensul înstrăinării, în dubla sa accepţiune: exilul propriu-zis şi exilul interior. Cel din urmă se concretizează - potrivit autorului - într-o fugă de propria sa existenţă, pentru ca lumea pe care şi-a imaginat-o acolo, pe fâşia arată, nu este cea reală, nu seamănă deloc cu cea pe care şi-o imaginase în clipele de înstrăinare şi singurătate printre ai săi.

            Generaţia pierdută ((Eksperimental Forlag, Aarhus, 1999) este un roman colaj, scris în manieră experimentală. Nicolae Matei schimbă acum radical relaţia tradiţională dintre scriitor şi cititor; cititorul apărând chiar în postura de coautor al cărţii. Autorul îi oferă şansa acestuia (ne-o oferă, de altfel, tuturor) de a continua acest roman în spaţiul cibernetic, graţie poştei electronice.

            De fapt, despre ce generaţie pierdută vorbeşte autorul? Un răspuns pertinent îl oferă prefaţatorul carţii. Mircea Goga: "Generaţia pierdută, personajul central, care dă titlul romanului nu este alta decât cea a demonstranţilor tăcuţi, răzvrătiţi prin fugă (...), luptătorii de odinioară, azi invizibili în peisajul oraşelor natale, dacă fuga lor a fost doar una imaginară, iar, în Occidentul visat, dacă fuga a fost reală, transformaţi în existenţe vegetale, în dezrădăcinaţi, un fel de "şoimi" ai centrelor de ajutor pentru şomeri, sceptici, învinşi, ironia contând pentru ei drept unica supapă menită să le asigure supravieţuirea în stresul, nesiguranţa, declinul economic omniprezent, terorizaţi de scrisul creativ. Rasfoind filele acestei cărţi şi nu citind-o într-un mod tradiţional, obişnuit, cititorul se simte dacă nu părtaş, cel puţin răspunzător pentru modul cum şi-a imaginat libertatea sau mai bine spus iluzia acesteia sau pierderea ei.                                   

                                                                                                            George Ştefan

                                                                                                            Origini, Romanian Roots nr. 31,

                                                                                                            32  ianuarie-februarie 2000 


PROZA ÎN PRAGUL ELECTRONIZĂRII

  

            Încrederea nelimitată în literatură a slăbit considerabil în ultimele decenii. Nu astfel stăteau lucrurile în perioada interbelică. Dimpotrivă, strălucirea cuvântului scris era o garanţie a trecerii automate în eternitate. Pentru destul de mulţi naivi, ameţitoarea amăgire persistă şi continuă să îmbrace forme tipografice. Dovadă, puzderia de cărţi editate, pentru cine? Pentru orgoliul autorilor lor? Pentru a câştiga stima şi preţuirea oamenilor care se sinchisesc prea puţin de cărţi sau care nu au timp să citească? Mi-e teamă că, la acest sfârşit de mileniu, sensul recunoaşterii efortului creator s-a diminuat până la a deveni univoc. Beletristica nu mai contează decât ca translaţie între creator şi carte (produsul finit al unui manufacturier anonim). De la carte spre cititor calea se îngustează. Că acest produs nu serveşte nimănui, decât unui grup foarte restrâns de oameni şi interese, asta e o altă problemă. Fenomenul acesta de filotimie s-a extins la proporţii exasperante. În mod cu totul paradoxal, aici nu funcţionează legea cererii şi ofertei. Pe măsură ce numărul cititorilor scade, cel al scriitorilor e în creştere. Autorii îşi lungesc lista titlurilor pentru dosarul propriu, ramânând, în esenţă, necunoscuţi. Nu mă refer cu precădere la masa veleitarilor, ci la scriitorii autentici, preţuiţi şi recunoscuţi de colegii de breaslă, dar neantizaţi, prin forţa împrejurărilor, prin timpurile pe care le trăim, pentru conştiinţa publică. E aici mai mult decât un dezinteres trecător pentru lectură. Asistăm - după cum cu precizie pronostica Vilen Flusser - la o revoluţie a comunicării, "respectiv la o schimbare de paradigmă de la epoca modernă la cea a informaţiei". Imaginile tehnice au înlocuit hit-ul editorial. Gheorghe Schwartz, de pildă, nu ezită să afirme că, în condiţiile actuale, scriitorul este "un caraghios ce-şi pierde vremea tesând iluzii".

            Cu literatura se întamplă cam ceea ce s-a întâmplat cu medicina înainte vreme. Statutul medicului omniscient a fost vizibil şifonat în momentul în care reţetele şi tratamentele au căzut pe mâna mulţimii. Deoarece chiar în tratarea unor afecţiuni mai grave bolnavii se pot vindeca fără să mai apeleze la medic, omenirea s-a întors la o formă de medicină populară. Mutatis mutandi, în domeniul literelor, lucrurile nu sunt cu mult diferite. Cărtile populare "Alexandria" şi "Esopia", de pildă, li se adaugă în prezent zeci, sute de cărţi produse de oameni - de unde altfel, dacă nu din popor? - cu veleităţile artistice, care, în ciuda efortului susţinut de individualizare şi personalizare, rămân anonime.

            Sesizând acest fenomen acut al zilelor noastre, un grup foarte îndrăzneţ şi, după toate aparenţele, omogen, care îşi spune Asociaţia autorilor anonimi, a lansat în numărul 9/1999 al revistei "Vatra" un apel de alăturare a scriitorilor care s-au săturat să-şi semneze degeaba operele. Propunerea de a scăpa de teroarea de a fi autor, semnată, pentru conformitate, Tinu Pârvulescu, este demnă de toată atenţia. În locul funcţiei autoritare cu ţinta directă spre identitate istorică, se deschid larg porţile comunicării pe viu, prin Internet şi e-mail, dacă se poate, adică acolo unde mesajul propriu-zis e mai important decât semnatura. În condiţiile anonimatului expres, prevăzute de Asociaţia autorilor anonimi, scriitorii care îşi strâng în volum fiecare articolaş, ca nici un rând izvorât din geniala lor minte să nu se piardă în neant, n-au ce căuta în această confruntare, din care, se pare că factorul timp a fost eludat. O altă lumină cade pe scopul mesajului şi pe utilitatea lui. Dacă acesta va interesa în timp nu are nici un fel de importanţă. Ca să sintetizăm, vor rămâne în competiţie doar cei ce vor avea de transmis. Iată noua canzură preluată de "gânditorul digital"! Un navigator al comunicării pe computer poate alege din spaţiul cibernetic ce vrea, poate stabili legături cu persoane necunoscute de pe orice meridian, pentru a împărtăşi impresii, cunoştinţe, experienţe. Poate începe să scrie un roman lansând invitaţia doritorilor de a interveni în text, de a adăuga sau şterge după bunul plac. Până la urmă, invitaţia este de a scrie un roman colectiv.

            Pornind de la jocul pe calculator, un clujean din Danemarca, pe nume Nicolae Matei, publică un roman-invitaţie, în dorinţa de a contura, împreună cu alţii, profilul unei generaţii pierdute în iluzia visului american, generaţie orbită de falsa strălucire a Occidentului inaccesibil. Paginile extrase din imponderabila plutire prin reteaua Internet-ului poartă titlul "Generaţia pierdută", a apărut la Eksperimental Forlag Aarhus, Danemarca (1999) şi beneficiază de introducerea competentă a profesorului şi poetului Mircea Goga, în esenţa fenomenului experimentat. Structura scriiturii este strict adaptată multiplelor metode informaţionale care ne asaltează de pretutindeni. Desprinderea din circuitul cibernetic este mai mult decât vizibilă, fapt pentru care cititorul are impresia că participă efectiv la aventura comunicaţională întreţinută de reţeaua Internet. Generaţiile pierdute care s-au perindat în istorie n-au ezitat să exprime dezamăgirea profundă pentru sacrificarea valorilor autentice în vederea unui viitor iluzoriu. După primul razboi, Hemingway şi alţi intelectuali ai timpului constatau că idealurile pentru care luptaseră n-au ajuns să fie înfăptuite. Decepţionata experientă a "tinerilor furioşi", rămaşi fără locuri de muncă după cel de-al doilea razboi, a marcat o altă generaţie pierdută, care şi-a găsit refugiul într-o atitudine vădit protestatară. Dintr-o semnificativă reevaluare a tradiţiilor artistice s-au născut expresioniştii, o altă generaţie pierdută, în viziunea lui Dan Grigorescu. Franz Marc preciza în almanahul "Der Blaue Reiter", publicat la München în 1914, că preocuparea de bază a artiştilor grupaţi în jurul acestei publicaţii era "transformarea operei lor într-un simbol al epocii acesteia, altare ale noii religii, simboluri în spatele cărora stă ascuns, nevăzut, creatorul tehnic". Prin urmare, revelarea noilor forme de manifestare ale realităţii obiective a stat la temelia unei noi viziuni asupra artei. În măsura în care inhibiţiile cauzate de inovaţiile tehnice sau de marasmul unei întregi societăţi sunt depăşite, mai exact asumate şi transformate în viabile acte de conştiinţă, se poate vorbi despre o glisare benefică dinspre etic spre estetic, se pot înregistra progrese reale în artă. Nu ignorând sau ocolind cu grijă exploziile novatoare din domeniul ştiinţei care acaparează la un moment dat atenţia publică sau faptele sociale care macină la un moment dat conştiinţele. Într-o generaţie pierdută stau întotdeauna resursele izbăvirii. George Călinescu sublinia că "problemele lor (ale artiştilor) se nasc cu ei, sunt determinate în mod fatal. O generaţie reprezintă o esenţă desfăşurându-se în formă vieţii".

            Respingând arhitectura raţională a compoziţiei româneşti, Nicolae Matei descinde firesc în esenţa framântărilor generaţiei sale, transcriind fugar aspecte ale vieţii în desfăşurare, din intima coabitare cu computerul. Computerul-prieten, computerul-sprijin de trecere prin noaptea existenţială, computerul-martor, computerul-iluzie a libertăţii, computerul-ecou şi amplificator al solitudinii individului, computerul-stază a pulsaţiilor vieţii. Sau "computerul-cal troian intrat în casa Omului", după cum sugestiv îl include prefaţatorul cărţii, Mircea Goga, în mitologia prezentului. Sergiu, non-eroul romanului, ca şi Andrei, de altfel, este un tip debusolat, un şomer fără iniţiativă, care s-a predat în braţele computerului după ce a epuizat tentativele de a cuceri realitatea ostilă. Patima frontieristului, tensiunea celor ce au fugit peste graniţă ca să scape de teroarea comunistă i s-a insinuat treptat în suflet, transformându-l într-un veşnic fugar. El fuge de el însuşi, de restricţii, de convenţii. Occidentul mult visat însă nu se ridică la înălţimea înflăcăratelor lui idealuri. Caută refugiu în muzică, în computer, în localuri dubioase care-i amăgesc pe tineri cu frânturi de libertate programată. Noul tip de evaziune în spaţiul cibernetic e un "drog al secolului, haşiş al spiritului, este o formă rafinată de sinucidere lentă" (Mircea Goga).

            Naratorul "scurs în abisul cibernetic" adună documente despre emigraţia română în America, anexează un "mic ghid al frontieristului", face slalom printre ştiri de un cutremurător tragism şi reclame siropoase, se resimte în urma poluării informaţionale, caută prin flash-back-uri nostalgice să reînvie atmosfera de acasă din preajma plecării definitive. Romanul constituit din reproducerea unor e-mail-uri şi fragmente mai mult dialogate decât narative dă glas unei nelinişti imposibil de relevat în structura naraţiunii clasice. E o nelinişte izvorâtă din nevoia de comunicare. Imperioasă. Absolută.

            În afara stilului fulminant, direct, colorat cu stropi din arealul cibernetic sau SF, romanul lui Nicolae Matei are meritul de a fi desenat în linii energice profilul unei generaţii, în condiţii de libertate deplină, după cartea de referinţă a scriitorului canadian Douglas Coupland "Generaţia X": "Tinerii acestei generaţii sunt copiii crescuţi de administraţia Reagan din America. Terorizaţi de stressul informaţional, S.I.D.A. şi declinul economic, mulţi dintre ei, după ce au terminat studiile, au intrat direct în şomaj. Refuzând situaţia materială pe care le-o puteau oferi familiile lor mici burgheze, au preferat nesiguranţa unei vieţi cu slujbe mizere, schimbate des. Când au descoperit că visurile din reclamele Coca-Cola au fost create de comercianţi cinici, toată lumea lor s-a prăbuşit. (...) Cei din generaţia X, născuţi la sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci, au fost prea tineri ca să ţină minte razboiul din Vietnam şi perioada hippistă, a fraţilor lor mai mari. Au crescut în anii şaptezeci, perioadă în care nu s-a întâmplat nimic important. La începutul anilor optzeci, au fost depăşiţi foarte repede de fraţii lor mai mici, yuppies, care s-au îmbogăţit peste noapte, prin speculaţii la bursă. Astfel, acum cei din generaţia X nu cred în viitor, ei sunt pesimişti, sceptici, sunt împotriva autorităţilor, a comercialismului american şi a simbolurilor. Îşi fac iluzia că pot supravieţui stressului şi declinului economic, ţinând lumea la distanţă printr-o ironie exagerată. Lipsiţi de viziuni, stau toată ziua în faţa televizorului, şi se văd reprezentaţi de Beavis şi Butt-Head. Tinerii acestei generaţii au avut posibilităţi nelimitate, dar nu au făcut niciodată nimic important, au fost demonstranţi tăcuţi, care nu au fost văzuţi niciodată purtând fanioane pe străzi ori luând parte la mitinguri sau greve. Nu au avut nici un numitor comun politic. Acum, în anii nouăzeci, mulţi dintre ei, după ce şi-au revizuit viaţa, s-au văzut nevoiţi să înceapă de la punctul zero, fără să scape de apelativele atribuite şi anume de "generaţie pierdută şi tăcută de romantici". La acest portret general Nicolae Matei adaugă experienţa de frontierist a celui venit din Estul comunist, îngroşând povara - şi aşa greu de suportat - a decepţiilor şi a tuturor dezamagirilor produse de visul american. Se poate spune fără teama de a greşi că la imaginea de ansamblu asupra generaţiei X Nicolae Matei adaugă specificitatea est-europeana a fugarului care, dezgustat de societatea de consum întâlnită, îşi continuă fuga în spaţiul virtual cibernetic.

            Receptivitatea lui Nicolae Matei faţă de tehnicile vizuale acaparatoare este o expresie a dorinţei de a înţelege complexitatea de reacţii şi sentimente a hăituitului om ajuns la pragul dintre milenii. Proza acestor ani nu poate face urechea surdă la insinuarea acestor tehnici în viaţa cotidiană. De aceea, cred cu tărie în interdependenţa dintre tehnicile vizuale şi cele narative în prefigurarea prozei viitorului, Nicolae Matei făcând un pas important spre revelarea acestor conexiuni şi influenţe. Merg pe mâna lui cu toată încrederea.

            Prozatorul Nicolae Matei, care a ieşit pe e-mail cu această provocare, nu are pretenţia că paginile sale adunate într-o carte, constituie ceea ce îndeobşte numim opera finită, închegată şi încheiată. Nu are pretenţia că fraza sa e îndelung şlefuită, încheiată la toţi nasturii, e perfectă. Dimpotrivă. Totul este perfectibil în scrierea sa cu ajutorul celor ce vor dori s-o îmbunătăţească, s-o împlinească informaţional şi stilistic. El nu ţine ca numele său să apară pe copertă. Anonimatul nu-l sperie. În locul numelui său, pe copertă e trecut simbolul comunicarii prin Internet: www. Altfel spus, gata cu romanul semnat. Pentru cine vrea să continue sau să intervină, iată adresa: www.eksperimentalforlag.dk. 

                                                                                                            Adrian Tion

                                                                                                            Cetatea Culturală, septembrie 2000 


MOSTRE DE ZBOR

 

            După trei romane (Târâş spre vest, 1995; Generaţia pierdută, 1999; Remixări, 2000) şi o traducere în limba daneză din poezia lui George Bacovia, toate de exepţie, scriitorul danez de origine română, Nicolae Matei, revine, după volumul de versuri Copenhaga Vis de Gheaţă, 1998, cu o altă carte de poezii, Str. Gh. Lazăr nr. 15, la cotele valorice cu care ne-a obişnuit.

            Dacă romanele lui Nicolae Matei evocau drama fugarului din spaţiul concentraţionar comunist, evaziunea reuşindu-i abia la cea de-a doua tentativă (pe prima a ispăşit-o traversând calvarul închisorilor româneşti), iar visul său de libertate fiind întâmpinat dincolo de profunde şi amare decepţii (drama fugarului este inexorabil urmată de cea a inadaptatului, a celui respins, nedorit, eroului, întocmai ca şi poporului său, nerămânându-i decât să-şi afle mântuirea în iubire şi să dea Bătălia cea Mare, spre a se face acceptat de către Occidentul mult visat), primul său volum de versuri, Copenhaga Vis de Gheaţă, nu este altceva decât expresia lirică a acestei crude experienţe de viaţă.

            Cel de-al doilea volum de poezii, Str. Gh. Lazăr nr.15 (cu titlu foarte original, trebuie s-o recunoaştem, ca, de altfel, şi formula de alcătuire a carţii, în care notele în proză – observaţii fugare, prezentând pepite ale inspiraţiei – alternează cu varianta lirică a momentului de graţie) reprezintă întoarcerea Poetului la locurile întâmplărilor care i-au marcat atât de draconic existenţa, parcă pentru o ultimă confruntare, înainte de marea linişte a resemnării, a împăcării cu sinele, a acceptării definitive a destinului său danez. O ultimă zbatere de care mai era nevoie...

            Poetul – fugar numeşte propria-i viaţă „căutările mele”. Obsesia investigaţiei asumate astfel ca destin îi poartă paşii  - în alternanţă cei imaginari cu cei reali – pe linia trasă de către el însuşi pe hartă: Aros – (Danemarca) – Napoca (România), opţiunea autorului pentru denumirile antice ale celor două oraşe Aarhus – Aros şi Cluj – Napoca fiind şi ea generatoare de efecte în planul expresivităţii.

            Traseul Aros – Napoca reprezintă linia între timpul trecut şi cel prezent, între decorul care se adevereşte a fi în spaţiul românesc de ieri, „mirific” şi spaţiul românesc actual, căzut victima mizeriei tranziţiei, vulgarităţii, kitsch-ului şi unei balcanizări liber consimţite, alcătuind parcă „imagini dintr-o altă lume”.

            Integrării în spaţiul danez, căruia Poetul „i-a cerut un val, iar acesta i-a dăruit întreaga mare”, i-a urmat, firesc, cea în timpul danez, începând cu filele străvechi ale mitologiei scandinave

( „ copleşit de frumuseţea rece de granit / a zeiţei Freja, / sărutat pe obraz, mângâiat pe trup/  de culori limpezi, / în Valhall, deschis printr-o minune de către Odin”), împreună spaţiu şi timp devenind „un paradis care îi surâde” (Aarhus este supranumit Oraşul Surâsului), cea dintâi posibilă fiind integrarea , adaptarea spirituală.

            Poetul trăieşte „în umbra unei aşezări nordice, / ieşită din mare,/ printre zile pline de vuiet / şi războinici, în lupte”, unde are de înfruntat furtuni, într-o realitate (în care a ajuns „precum un nevăzător / cu mâinile întinse în faţă, / neajutorat rătăcitor prin lume”, de vreme ce a fost adus aici pe creasta valului, fugar împovărat de trecut), situată de catre Poet în plan subiectic „la capătul lumii”, ca efect al trăirii dramatice a sentimentului dorului de ţara de origine, România.

            Paşind pe plajă şi călcând scoicile sparte, „cioburile din trecut fulgerate” deşteaptă în Poet nostalgia plaiurilor originare.

            Dintr-o ultimă nevoie interioară, Poetul părăseşte Aros, unde viata lui începuse să prindă rădăcini spirituale, pentru scurtă vreme, spre a se întoarce în Napoca, oraşul de origine. Într-o căutare febrilă urmează, mai întâi, spaţiul din vârsta cea veche, iar apoi din vârsta nouă, în care totul, inclusiv străzile nu reprezintă altceva decât umbra a ceea ce a fost odinioară. Poetul trece „pe sub porţi sculptate în ceara lumânărilor plânse”, găsind „cimitire nesfârşite pe lângă alte biserici, cu vitralii sparte”, umblă pe străzi „cu nume schimbate” şi le simte greutatea: „nu le mai cunoştea, nu-l mai cunoşteau”.

            Printre umbrele trecutului („umbre de case, / umbre de biserici,/ umbre de oameni”) confruntă urbea cu fotografiile din albumul de familie, „precum aripi de fluturi presate”, mostre de zbor, absorbite din maşina timpului parcă, şi, prin faţa ochilor, i se derulează întreaga viaţă din oraşul de la Poalele Feleacului, fotografie după fotografie, pagină după pagină, reverberaţiile aducerilor-aminte inundându-i sufletul: „prima zi de şcoală, / prima iubire, / ultimele zile împreună, / zile magice colorate”, în care „sunetul tocurilor pe caldarâmul trotuarului.../ zgomotul roţilor de maşini pe şosea au tinut tactul unor ritmuri secrete ale copilariei”.

            Laitmotivul volumului, care îi conferă şi unitatea şi armonia, îl constituie comuniunea tainică dintre Poet şi Str. Gh. Lazăr, pe care a locuit, un superb omagiu liric adus acestui spaţiu privilegiat al copilăriei şi adolescenţei sale, printr-o evocare, mai întâi, prin intermediul fotografiilor din albumul de familie, apoi printr-o rememorare subiectivă şi, în cele din urmă, prin călătoria reală în spaţiul originar. Poetul, de data aceasta captiv într-un spaţiu şi timp al libertăţii, în comuniunea tainică cu Str. Gh. Lazăr, devine „una cu trotuarul”, în timp ce strada devine subiect de carte şi de viaţă peste care „coperta cerului este punctată de cateva pete albe”, pulsul străzii, melodia paşilor pe caldarâm, devenind orologiul după care Poetul îşi reglează ziua.

            „Petalele colorate din grădină / pe aleea de beton” realizează o punte între sensibilitate, fragilitate, spirit, vis (petalele), materie, realitate (betonul aleii), doar aparent ireconciliabile, din moment ce alcătuiesc „un covor de bun-venit”.

            Străzile „căutărilor”, „cu nume schimbate” îi schimbă Poetului perspectiva, în final acesta realizându-şi cu acuitate locul: „Ubi bene, ibi Patria” celebrul vers „Patria est ubicumque est bene” al poetului Pacuvius, citat de Cicero în „Tusculanes” (V, 37).

            Acest bine, cu care se identifică „Patria” Poetului Nicolae Matei, i se revelează a fi însă nu bunăstarea materială prevalând asupra sentimentului patriotic, ci truda sa personală de a preface linia trasă între Aros şi Napoca pe hartă de catre el însuşi într-o punte spirituală de început al constituirii unui univers comun (spaţiu şi timp) româno-danez, urmând sensul în care evoluează întreaga lume contemporană, ca soluţie de convieţuire pe viitor, într-o libertate fără limite şi distanţe de asumat.

            O carte pe măsura acestui superb şi extrem de original şi de generos mesaj! 

                                                                                                                        Mircea Goga, aprilie 2001                

                                                                                                                        Universitatea din Paris – Sorbonna


 

POVESTIRI ALTFEL

 

            Interviu luat de Sorin Grecu la NCN în data de 4 februarie 2009.

            http://www.cluj4all.com/stiri/emisiuni-ncn/povestiri-altfel/povestiri-altfel-04022009.html

 


 

„Eu iubesc Danemarca!”

Scris de Gratian Cormos

http://www.agendaclujeana.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=728&Itemid=53

 

 Scriitorul Nicolae Matei s-a născut în 1960 în Cluj şi este rezident în Danemarca din anul 1986. În perioada dictaturii ceauşiste, aflat sub influenţa muzicii rock a ales „visul american”, însă datorită condiţiilor politice – după câţiva ani de puşcărie politică pentru încercarea de trecere ilegală a frontierei – a ajuns pe meleagurile nordice, în Danemarca, unde înfinţează editura de succes Eksperimental Forlag. În anul 2002, i-a apărut în limba daneză romanul Den fremmede (Străinul), care a avut succes la public şi a fost primit bine de critică pentru că dezbate tocmai drama imigrantului.

 

“Pentru generaţia noastră, cei născuţi în anii ‘60, mişcarea rock a fost foarte importantă. Prezentată profesionist de Cornel Chiriac la emisiunile de la Radio Europa Liberă, a avut o influenţă colosală asupra noastră. Muzica rock autohtonă era reprezentată de grupurile Phoenix şi Sfinx. Generaţia noastră nu a cunoscut însă fenomentul protestatar al mişcării rock”. Muzica era doar un pretext de a se strânge în grupuri, de a discuta politică, literatură, însă, inevitabil, aceasta muzica provenită din America le alimenta iluzia unei lumi visate. Revolta a urmat mai târziu, dar a fost tacută manifestată la aproape toţi prin fugă. “Este atât de ciudat să vezi cum aproape o întreagă generaţie lipseşte din oraşul Cluj. Mare parte dintre noi suntem împrăştiaţi prin toate colţurile lumii”.

 

„Trădător de ţară”

 În anul 1979, după terminarea liceului, trăindu-şi adolescenţa sub influenţa visului american, a avut prima tentativă de trecere a frontierei, cu destinaţia SUA. Drumul i-a fost oprit de grăniceri. Judecat fulger la judecătoria din Oraviţa, a fost eliberat dupa şase luni de închisoare la Gherla. După o nouă tentativa prin acelaşi loc, a fost prins de acelaşi şef de pichet de grăniceri, judecat din nou la Oraviţa şi trimis în penitenciarul “Popa Şapcă” din Timişoara. Acum, având dosar de recidivist şi pentru că „frontieriştii” erau împrăştiaţi prin penitenciarele din toată ţara, a fost „plimbat” la Rahova, Bucureşti şi apoi la Poarta-Albă şi Constanţa, apoi eliberat după 15 luni. “În închisori, regimul de detenţie era deosebit de dur. Eram privaţi de drepturi elementare de către gardieni pentru faptul că „frontieriştii” sau „iepurii” erau consideraţi trădători de ţară. Familia mea nu a ştiut timp de şase luni unde mă aflam. La eliberare aveam doar 54 de kg”. Întors la Cluj, în iarna lui 1980, Nicolae Matei a mers direct la Serviciul Paşapoarte şi a cerut aprobarea pentru plecarea definitivă din ţară. După doi ani epuizanţi, petrecuţi în nenumarate audiente, completând o mulţime de formulare, chemat în faţa unei comisii la Consiliul Popular al Judeţului Cluj, unde s-a constatat că era iremediabil pierdut şi inutil societatii românesti, după multe umilinţe, dintre care cea mai mare a fost obligaţia de a renunţa la cetăţenia română, a primit un paşaport pentru persoane fără cetăţenie şi aprobarea de a pleca în America. “Ce nu am ştiut eu atunci a fost că acea aprobare nu era o viză de imigrare, deci trebuia s-o iau de la început, la Serviciul Consular American. Neavând nici un fel de sprijin din America, nu am primit viza de emigrare în SUA. Disperat, după ce trecuseră încă doi ani, în care nu aveam nici un drept în ţară (nemaifiind cetăţean român), la insistenţele mele, cei de la Seviciul Paşapoarte din Cluj mi-au eliberat un talon de ieşire din ţară.” După multe peripeţii, sărbatorile de iarnă din 1985 le-a petrecut în Germania, de unde a mers mai departe, în Danemarca şi Norvegia. În ambele ţări i-a fost refuzată cererea de azil politic. „Abia la a doua încercare, prin recurs, am primit azil politic în Danemarca. Trecuseră şapte ani de la prima încercare de a părăsi România. Era în august 1986”.

 

Pe meleaguri nordice

 Contactul cu Danemarca a fost unul peste aşteptări. “Avand statutul de refugiat politic, mi s-a oferit un program de integrare în societatea daneză, adică ajutor economic, posibilitatea de a urma gratuit cursurile de limbă daneză, asistenţă pentru găsirea unei locuinţe şi a unei slujbe etc.” Contrazicând percepţia comună despre nordici, scriitorul clujean consideră că danezii sunt foarte deschişi, calzi şi receptivi. În 1990, de Paşti, s-a întors pentru prima dată în Romania. A fost extraordinar. Printr-o minune, ca şi cum şi-ar fi dat întâlnire, au început să revină în ţară mulţi dintre ei, cei din „generaţia pierdută”. “Parcă invadasem Clujul. Am depănat amintiri, ne-am împărtăşit experienţe şi am ascultat aceeaşi muzică de pe vremuri”. În 1994 şi-a redobândit cetăţenia română şi, la scurt timp, a primit-o şi pe cea daneză. După absolvirea Şcoalii de Comerţ (Hojere Handelseksamen) din Aarhus, încurajat de scriitorul Victor Frunză care era în exil în Danemarca din 1980, a debutat cu “Târâş spre vest”, volum apărut în 1995. Este membru al Uniunii Scriitorilor atât din România cât şi din Danemarca, unde participă la şedinţe, simpozioane, cursuri gratuite, târguri de carte. În anul 2002 a primit o bursă de lucru, iar în 2004 Ministrerul Culturii Danez i-a acordat finanţarea unui dicţionar roman-danez de 35.000 de cuvinte care va apărea în viitor la editura sa. După alte câteva volume (Târâş spre vest, Copenhaga vis de gheaţă, Generaţia pierdută) şi ghiduri de conversaţie româno-daneze, în anul 2002 i-a apărut în limba daneză romanul „Den fremmede” (Străinul), care a avut succes la public şi a fost primit bine de critică. „În legătură cu acesta au apărut articole în ziare şi am primit scrisori de felicitare. Romanul tratează problematica străinului în Danemarca şi drama celui care este nevoit să-şi părăsească ţara”. Cartea a fost printre primele în limba daneză care tratează această temă, iar fragmente din ea s-au publicat în manualul “Dansk i erhvervsuddannelserne”(Limba daneză pentru învăţă mântul liceal) la editura Dan-sklćrerforeningen, 2004.

 

Danemarca, raiul toleranţei

 În anul 1997 a înfiinţat, impreuna cu prof. Vasile Puni, editura româno-daneză „Eksperimental Forlag”, care îşi are sediul în Aarhus şi Cluj-Napoca şi unde fost publicate diverse nuvele, jurnale, volume de poezii, cărţi pentru copii traduse din limba română, rusă sau engleză în daneză sau din limbile nordice în română. Printre acestea se numără: GHEORGHE LAGHIU, „Aiud - am fost martor”, GEORGE BACOVIA, „Poezii” sau traducere din limba norvegiană a cărţii de succes despre mitologia nordică: „Odin - Zeul chior”, de TORĹGE BRINGSVĆRD cu o prefaţă de Mircea Goga. O altă carte publicată de editura “Eksperimental Forlag”, născută după scandalul caricaturilor profetului musulman publicate de ziarul danez Jyllands Pos-ten în septembrie 2005, este „Mojnhabibi” („Bună ziua, pri etene”, cuvânt rezultat din alăturarea unui cuvânt danez: mojn şi al unuia arab: habibi).  „Danemarca este o ţară foarte tolerantă şi tratamentul la care a fost supusă de lumea arabă după publicarea caricaturilor a fost nedrept. Astfel m-am de- cis să mă implic în mai multe proiecte printre care şi această carte care este un interviu maraton cu danezi de diferite de vârste, apartenţă politică, socială sau religie”. Un alt proiect prin care Nicolae Matei doreşte să oprească procesul de discreditare a Danemarcei pe plan internaţional, este o viitore carte care e programată pentru aniversarea a doi ani de la „războiul caricaturilor” şi care se numeşte „Eu iubesc Danemarca”. 

http://www.agendaclujeana.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=728&Itemid=53


 

„Mediator“ clujean in Razboiul Caricaturilor

http://www.monitorulcj.ro

Rezident in Danemarca din ’86 si avind cetatenie daneza din ’93, scriitorul si editorul clujean Nicolae Matei incearca sa demonstreze, prin munca sa, absurditatea conflictului care, in februarie 2006, a inflamat relatiile dintre Europa Occidentala si lumea araba in urma publicarii de-acum celebrelor caricaturi infatisindu-l pe profetul Mohamed. Prin intermediul a doua carti alternative printate la Cluj in aceste zile, Nicu Matei prezinta realitatea unei tari profund tolerante, Danemarca, victima colaterala a manipularilor etnice si mediatice in ceea ce lumea a numit la inceputul anului „Razboiul Caricaturilor“. Lucrarile publicate de Matei militeaza pentru modelul danez in comunicarea culturala dintre Occident si Orient.
„Generatia absenta“
Nicu Matei s-a nascut la Cluj-Napoca, in 1960. Face parte din ceea ce el numeste „generatia absenta“, generatia tinerilor pentru care, la inceputul anilor ’80, singura solutie de scapare din sistemul opresiv comunist era fuga peste granita. „Numai la asta ne gindeam toata ziua: cum sa o taiem din Romania. Eram niste rebeli fara cauza, traiam cu muzica noastra, cita mai era – Phoenix, Sfinx... –, Cenaclul Flacara era deja compromis, iar singura noastra forma de lupta imaginabila impotriva regimului era fuga“, isi aminteste Nicu. „Mai devreme sau mai tirziu, in-tr-un fel sau altul, mai usor sau mai greu, cu totii am parasit Romania. Unii sint in Australia sau Noua Zeelanda, altii in Statele Unite, Europa, din Italia, Franta sau Germania pina in Scandinavia, e plina de clujeni deodata cu mine. Cind vin in Romania, nu-i mai intilnesc decit pe cei care au fost prinsi la granita si inchisi, deci care n-au mai putut pleca, si pe cei care s-au lasat rapusi de alcool. Altfel, generatia ’60 nu o mai gasesti in Cluj. Este generatia absenta“.

Prins de doua ori la granita!
A fost in doua rinduri la o suflare de aerul tare al libertatii, dar a fost prins de fiecare data. „Am incercat sa trec pe la granita cu Iugoslavia. Pe toata granita Romaniei, gardienii stateau, insa, om in om, calcai peste ei daca incercai sa fugi! In 1979, m-au prins si m-au condamnat la 6 luni cu suspendare. Am incercat apoi din nou sa fug, am fost prins iarasi, iar atunci, pentru ca aveam deja un «P» – de la «Periculos» – pe dosarul penal, n-am mai scapat de inchisoare. Ne-au urcat in duba si ne-au plimbat prin toata tara. Incercau sa ne tina cit mai izolati unii de altii, ca sa nu reusim sa ne pasam idei unii altora, sa nu mai putem complota pentru a fugi din nou din tara. In cele din urma, am ajuns la Poarta Alba, taman in celalalt colt de tara. Acolo am stat inchis vreme de 1 an si 2 luni, pina in 1982!“, povesteste clujeanul.

Viata de „iepure“
Perioada petrecuta in penitenciar a fost de departe cea mai neagra din tumultuoasa lui tinerete. Transfugii erau vazuti foarte rau si de ceilalti condamnati, si de gardieni, pe vremea lui Ceausescu. Li se spunea „iepuri“. „Nu inteleg nici in ziua de azi de ce se purtau atit de rau cu noi. Parca cine stie ce crima am fi savirsit incercind sa trecem granita... Eram supusi unei izolari crunte. Familiile noastre nu aflau nimic despre noi luni de zile dupa ce eram arestati“, isi aminteste Nicu Matei. Tratamentul special nu facea decit sa agraveze conditiile oricum mizerabile din inchisorile comuniste. „In toate filmele pe care le-am vazut avind ca subiect lagarele de exterminare naziste am regasit imagini din viata mea la penitenciar. Mincare imposibil de mincat, o promiscuitate de nedescris, boli si purici la tot pasul, frig de nedescris...“, portretizeaza scriitorul clujean tabloul de la Poarta Alba de la inceputul anilor ’80. Cind, intr-un tirziu, a dat de el, mama sa era sa nu-l mai recunoasca: avea 54 de kilograme, la 20 de ani! „O iarna intreaga am trait cu numai un maieu si-o zeghe pe mine“, rememoreaza Nicu, suprapunind imaginar, cu doua degete, niste dungi zbircite peste tricoul rosu Levi Strauss, model 2006.
O nebunie: „Vreau sa plec din tara!“
Nu s-a lasat. De la penitenciar, o data ajuns la Cluj, a mers direct pe la Securitate, pe Traian, spunind ca renunta la cetatenia romana si cerind sa fie lasat sa plece din tara. „Era o nebunie! Nici un copil nu-si permitea sa faca asta atunci“, recunoaste Nicu. A urmat un lung sir de sicanari. Ca sa poata renunta la cetatenie, trebuia sa-si incheie socotelile cu statul roman. Lichidari peste lichidari: inclusiv de la gradinita a fost nevoit sa aduca o dovada de lichidare! „Acte care in mod normal se obtineau in cinci zile mie imi lua 6 luni sa le rezolv. Intregul sistem complota impotriva mea. Ba nu era secretara, ba nu era stampila, ba nu era pixul sau directorul, stateam cite o luna pentru o banala adeverinta! Din ’82 si pina in ’85, n-am facut altceva decit sa lupt cu sistemul. Intr-un final, in ’85, am primit un talon de iesire spre Austria. M-a chemat seful Serviciului Pasapoarte, colonelul Ivascu, si mi-a spus, intre patru ochi, sa nu cumva sa fac pe interesantul in strainatate, sa merg pe la Europa Libera ori sa fac alte nebunii. Am promis sa nu fac, si dus am fost!“, spune Nicu. A doua zi dimineata, avea deja trenul spre Viena!
Editor de carte in Aarhus
Un an intreg a incercat sa gaseasca o tara occidentala care sa-i accepte statutul de refugiat politic. Refuzat si de SUA, si de Austria, si de Germania, apatridul Nicu Matei a fost, in fine, acceptat de Danemarca. A inceput totul de la 0: la 26 de ani, „boboc“ la Liceul Economic din Aarhus! Acolo l-a intilnit pe scriitorul roman din exil Victor Frunza, cel care avea sa-i publice prima carte si, apoi, sa-l indrume in meseria de editor. „Am ajuns sa scriu lucruri pe care in Romania nu aveam nici curajul, nici puterea de a le scrie“, spune clujeanul. In ’93, a primit cetatenia daneza, concomitent cu reprimirea celei Romane, iar din ’97, conduce propria-i editura, Eksperimental Forlag. „Este o editura romano-daneza. Incerc prin intermediul ei sa promovez cultura romana in Danemarca, pe de o parte, iar pe de alta parte, incerc sa ajut cu niste comenzi si tipografiile din Cluj, pentru ca aici printez cele mai multe dintre carti, fiind mai ieftin decit in Occident“, explica Nicu Matei. Pe linga editarea de carte, clujeanul este parte in mai multe proiecte privind schimburi culturale intre tara sa natala si tara sa de adoptie.
Toate tunurile pe Danemarca!
Ultimele proiecte in care este implicat Nicu Matei vizeaza, insa, una dintre temele majore ale scenei mondiale din ultimul an: scandalul caricaturilor profetului musulman publicate, in septembrie anul trecut, de ziarul danez „Jyllands-Posten“. Preluarea lor, in primele luni ale lui 2006, de catre mai multe ziare europene, a dat nastere unui val de violente fara precedent. In mai multe tari din Orient au avut loc mitinguri agresive, drapelul danez a fost aprins in piete publice, ambasadele, dar si alte obiective culturale sau economice daneze din zona au fost atacate si incendiate. Lumea musulmana s-a coalizat, neoficial, intr-o veritabila blocada economica, produsele purtind marca Denmark fiind boicotate. Treptat, pe masura ce si alte ziare europene au publicat caricaturile, invocind libertatea de expresie si in semn de solidaritate cu „Jyllands-Posten“, si alte state occidentale au devenit tinte ale protestatarilor arabi.
MojnHabibi“: „Buna, prietene!“
„Ceea ce i s-a intimplat Danemarcei nu este normal. Danemarca este una dintre cele mai tolerante tari ale lumii si nu merita tratamentul la care a fost supusa de opinia publica araba in urma publicarii caricaturilor ce ilustrau o carte despre Mohamed. Cei care au inflamat situatia s-au folosit doar de un pretext si au manipulat oameni care nu aveau nici cea mai mica idee despre ce inseamna Danemarca“, afirma Nicu. „Pentru ca m-a urmarit multa vreme aceasta nedreptate, am decis sa ma implic in mai multe proiecte editoriale menite sa arate adevarata realitate din Danemarca si din lume, in general, in preajma izbucnirii «conflictului caricaturilor»“, sustine clujeanul. Astfel, editura sa a preluat proiectul „MojnHabibi“ (n.r., „Buna, prietene“ – expresie rezultata din alaturarea unui cuvintului danez „mojn“ de cel arab „habibi“), carte rezultata in urma unui interviu-maraton cu locuitori de toate virstele, religiile si zonele sociale din Danemarca. „Este ceva autentic, fara pic de cenzura!“, spune Nicu despre cartea tiparita in aceste zile la tipografia Roprint din Cluj.
„Jurnal mondial“, tipar de Cluj
O alta carte care a vazut in aceste zile lumina tiparului la Cluj-Napoca si care se incadreaza, de asemenea, in efortul de reapropiere dintre Danemarca si lumea araba, se numeste „Jurnal mondial“. Este vorba despre transcrierea unui proiect online demarat de un tinar danez, Martin Mortensen Larsen, pe 21 mai 2005, cu ocazia Zilei Mondiale pentru Diversitate Culturala, Dialog si Dezvoltare, in care au fost implicati tineri din peste 100 de tari din Africa, Asia, Orientul Mijlociu, Europa, America Latina si Australia. Fiecare participant, tinar de pina in 35 de ani, a scris cite un eseu bazat pe patru intrebari. „Rezultatul a fost uimitor: atitea povesti despre cultura, identitate, educatie, familie, munca, razboi, conflicte de tot felul, boli, foamete, politica, globalizare, viitor... E o poveste nu numai despre Danemarca, ci despre lumea in care traim si despre lucrurile care ne despart sau, dimpotriva, ne apropie“, explica clujeanul decizia de a-i da „Jurnalului mondial“ online sansa de a ramine pentru totdeauna intre copertile unei carti. Proiectul este cu atit mai important cu cit cuvintul inainte este scris de Niels Helveg Petersen, fostul ministru de Externe al Danemarcei.
„Eu iubesc Danemarca!“
Nicu Matei s-a decis sa scrie el insusi o carte in efortul de a se opune procesului de discreditare internationala a Danemarcei. Sotia sa a fost cea care l-a determinat sa se puna la masa de lucru: „Ii vorbeam toata ziua, turat, despre povestea cu caricaturile si cu protestele si blocadele impotriva Danemarcei. Intr-o zi, mi-a spus in fata: «Ce tot imi povestesti mie, pune-te si scrie o carte!»“. Cartea clujeanului va aparea in prima parte a anului viitor si se va numi „Eu iubesc Danemarca!“. „Ca cetatean loial al Danemarcei, sint afectat de tot ceea ce s-a scris si s-a spus pe nedrept despre tara mea adoptiva. Eu insumi, ca atitia musulmani din Danemarca, am reusit sa-mi fac un viitor in acea tara fara sa am de suferit in aceasta incercare a mea din partea danezilor de rind sau a statului danez. Cred ca lucrurile acestea trebuie spuse“, sustine scriitorul clujean. (Ciprian RUS)
Istoria controversei caricaturilor profetului musulman
Controversa a inceput in septembrie anul trecut, cind au fost publicate 12 caricaturi ale profetului musulman in ziarul danez „Jyllands-Posten“. A reintrat in atentia publicului in luna ianuarie, cind caricaturile au fost republicate intr-un ziar norvegian. „Jyllands-Posten“ publicase un articol despre desenatorul care a ilustrat o carte despre Mohamed, iar acesta ceruse sa i se protejeze anonimatul, pentru ca reprezentarea profetului este considerata un sacrilegiu in religia musulmana.
Conform ilustratiilor reproduse intr-un ziar danez din Copenhaga, preluate apoi de mai multe cotidiane europene, o caricatura il infatiseaza pe profetul Mahomed cu un turban asemanator unei bombe. Si alte ziare au preluat povestea si caricaturile, inclusiv „Le Monde“ si „France Soir“ din Franta, „La Stampa“ din Italia si „Die Welt“ din Germania, dar si doua saptaminale iordaniene. (H. N.)
Exporturile daneze, in crestere cu 20%
In chiar momentul de maxima boicotare a produselor din Danemarca de catre tarile din Orient si de catre musulmanii din lumea occidentala, exporturile daneze au crescut cu 20%, povesteste Nicu Matei, citind statistici publicate recent in ziarele scandinave. Numeroase site-uri au aparut pe Internet intr-o incercare de contracarare a blocadei musulmane. Paginile web contineau un slogan devenit celebru cu acel prilej „Buy danish!“ (n.r., „Cumpara produse daneze!“), iar efectul lor a devenit imediat vizibil.

http://www.monitorulcj.ro