Home         Despre noi       Noutăţi        Catalog         Adrese          Links     


  

GENERATIA PIERDUTA

 

 

 

Stimate cititor,

    Aceasta carte iti ofera fantastica sansa de a deveni daca doresti, scriitor. Ai posibilitatea de a-i gasi un alt inceput, de a continua, complecta, chiar sterge pasaje intregi, putand astfel impreuna cu toti cei interesati sa cream un roman-colectiv.

 

 

 

“Generatia x” din Romania

 

 

 

    Asaltat de o multime de informatii, am incercat sa ma deconectez, sa nu mai fiu în permanenta “on line”. Nu mai vroiam sa navighez pe retea! Nu mai doream sa vizitez pagini, liste sau publicatii electronice.   

    Evolutia spectaculoasa din domeniul informaticii ma coplesise. Imi era lehamite de sloganurile despre technologia informatiei intalnite la tot pasul: “I.T. trece peste granite!  I.T. creaza posibilitati  noi!  I.T. muta  frontiere!  I.T. o lume noua!”

            Eram singur. Singur printre pagini. Lumina, sunete, culoare, ferestre suprapuse!  Paginile apareau, dispareau. Am ales, am jonglat, am cautat. Muzica transcendentala.Electro-hippisti! Din vechiul vis pe care l-au avut batranii hippies, coborati din valtoarea anilor “flower-power”, nu s-a schimbat nimic. Alt cliseu: “Ultimul stadiu la care poate sa ajunga democratia.” Toti locuitorii pamantului sa se prinda de mana si sa se uneasca intr-un sistem informational anarhic, fara posibilitatea de a fi controlati de autoritati in spatiul cibernetic.

            Salutam pe “cyber-punks” si “hackers!” Anarhie! Reclame! “Infonautii viitorului.” Poluare informationala! Treceam peste granite, Europa, America. Europeni, americani. Eram oare european? Eram american? Granitele pe care le uram şi care m-au ingrozit atata vreme, au disparut! In noul spatiu lipsit de frontiere vechiul ”LSD” a fost inlocuit cu un fel de ecstasy electronic.

            Am incercat de asemenea să scot mufele din boxele din care bubuia zi si noapte muzica techno! “Underground Partys” Nirvana, 4.0.KK118; BLACKBOX “Techno-sound”. Q-CLUB “Rave-partys!”         

Un mixaj nemaiintalnit. TRANCE OPERA. Am intrat in zona unde muzica nu se mai oprea! Un gigantic concert in spatiul cibernetic! BASS REFLEX; PROIEKT K1; C REBEL;

            Hit-urile grupurilor GENIUS sau TALISMAN; Super! Mega! “Beat Goes On” Sunet! Rap-Music. Notorius B.I.G. m-a purtat  prin  toate  cartierele New-York-ului. Zburam cu aripi de imprumut la fel ca un “Paranoid Android” Rave-partys! Extaz! CHEMICAL BROTHERS. Tot amalgamul acesta, lansat in spatiu a explodat intr-un orgasm muzical.

            Chiar la inceput, cand am fost conectat la  retea,  m-am simtit la fel ca primul om care a spus “Alo!” la capatul firului de telefon, fascinat de magistralele informatiei.

            Atunci, peste nerabdarea primei intalniri cu reteaua si iluzia comunicarii se lasase o umbra neagra. Satisfactia pe care am avut-o de a comunica cu cineva, la fel ca pe vremea incipienta a telefoniei, a fost inlocuita cu dezamagire. Singuratatea incepuse sa doara. Am navigat, dar nu mai stiam spre ce tarmuri ma indreptam in spatiul cibernetic. Cand am cerut ajutor masinilor de care m-am folosit pana atunci, am simtit cum am fost inselat si haul negru de care ma temeam, a fost gata sa ma inghita.            “Salveaza-ma! Salveaza-mi pagina!”, am cerut masinii. Lipsit de puteri am cedat! Devenit una cu masina, noul nostru corp s-a scurs in spatiul cibernetic in ritmuri de muzica techno, incontrolabil!

  

            BANG! O EXPLOZIE.

Totul a inceput cu un mesaj pe care l-am primit prin posta electronica...

 

 

world  wide  web  world  wide  web  worl  wide  web  world  wide  web  world  wide  web

 

 

 

            "...Draga prietene, asa dupa cum stii, am inceput numaratoarea inversa spre anul 2000. Au mai ramas doar o mie de zile. Dupa cum ti-am mai scris, sunt intrat intr-o stare de alerta totala deoarece acest lucru ma face sa ma gandesc la cea mai mare dorinta neimplinita a mea, anume, aceea de a pleca definitiv in America!

            In copilarie mi-am propus sa nu mai fiu in tara la viitoarea schimbare de secole. Insa nu am reusit inca sa plec! Coplesit de durerea visului american neimplinit, acum dupa ce am rotunjit varsta de treizeci de ani, simt povara anilor mai grea ca oricand.

            Neputincios si fara cea mai mica speranta ca in viitor voi pleca, ma resemnez si incerc sa intru in legatura cu cineva din generatia mea, care are aceeaşi soarta ca mine.

            Astept raspuns. Andrei..."

 

 

    Nu stiam cine este Andrei, singurul lucru pe care-l puteam citi de pe adresa expeditorului era ca acesta se folosea de o centrala server de undeva din Romania.

            Ziua trecuta am mai  primit un "e-mail", semnat tot de Andrei si in care scrisese ceva asemanator, despre aceleasi probleme ale lui, despre visul american neimplinit si schimbarea de secole, dar acel mesaj a fost putin mai scurt.

            Ma ruga sa-i raspund, sa iau legatura cu el. Nu vroiam sa o fac, cu toate ca, printr-o simpla apasare pe buton, as fi putut sa deschid o casuta de dialog si sa-i raspund. Ceva ma retinea. In primul rand era faptul ca nu il cunosteam, sau cel putin nu imi aduceam aminte sa fi  cunoscut pe nimeni cu numele acesta si in al doilea rand, ma deranjase felul in care mi se adresase.

            Dupa ce am mai citit inca o data mesajul, l-am sters suparat si am inchis calculatorul. Cu greu m-am ridicat de la masa de lucru, unde toata ziua, am navigat fara nici o tinta pe retea. Am impins scaunul care-mi era in drum si de care ma impiedicasem, apoi am intrat in bucatarie unde, nervos, am inceput sa trantesc tot pe ce puneam mana. Eram flamand, dar nu vroiam sa mananc nimic, incercand sa tin cura de slabire pe care mi-am impus-o cu cateva saptamani inainte.

            In timp ce am asteptat ca pastila de zaharina sa mi se dizolve in cafeaua fierbinte, am pornit radioul, astfel incat sa mai uit de Andrei si de cura de slabire.

            La radio era un reportaj despre:

 

”the american way of life”

 

            “...In anii optzeci mitul american, cultura occidentala a avut o existentă care a pendulat intre conditia de semiclandestinitate si situatia precara de a fi tolerata.

                De aceea a si luat forme destul de rudimentare: dorinta de a poseda bunuri de consum made in USA, visul de a trai conform: the american way of life si aceasta sub presiunea, in general al serialelelor TV, filmelor...”

            Stelian Tanase, Mitul american        

 

    Ora douasprezece. Din difuzor, vocea unei cucoane ma bombarda cu statistici, stiri despre o greva, niste inundatii, un accident feroviar si inca cateva nenorociri externe. Local, liniste! Am ramas indiferent la toate acestea. Aceleasi stiri mi s-a parut ca le-am auzit si ieri. Singurul lucru care ma interesa era buletinul meteorologic. L-am asteptat cateva minute. Acesta anunta soare.

            Un grup rock care a fost prezentat: “Neurotic Outsiders“ si de care nu am auzit niciodata, a incept sa lalaie ceva stupid. Am dat mai tare radioul fara sa reusesc sa prind din textele melodiei mai mult decat: “...Aaaaaaaim-ooool-ueis-rrrrrrrong...“ care se repeta obsedant.

 

 

 

”Gen. x”

 

 

 

            In ziarul de dimineata am gasit un articol despre ”generatia x”, botezata astfel dupa cartea de referinta a scriitorului canadian Douglas Coupland.

    Tinerii acestei generatii sunt copiii crescuti de administratia Reagan din America. Terorizati de stressul informational, S.I.D.A. si declinul economic, multi dintre ei, dupa ce au terminat studiile au intrat direct in somaj. Refuzand situatia materiala pe care le-o puteau oferi familiile lor mici burgheze, au preferat nesiguranta unei vieti cu slujbe mizere, schimbate des.

            Cand au descoperit ca visurile din reclamele Coca-Cola au fost create de comercianti cinici, toata lumea lor s-a prabusit.

Una dintre cauzele esecului acestor tineri a fost ca ei au fost prinsi intre doua generatii puternice. Prima ”hipistii” si a doua ”yuppies”.

Cei din ”gen. x”, nascuti la sfarsitul anilor cincizeci si inceputul anilor saizeci, au fost prea tineri ca sa tina minte razboiul din Vietnam si perioada hippista, a fratilor lor mai mari. Au crescut in anii saptezeci, perioada in care nu s-a intamplat nimic important. La inceputul anilor optzeci au fost depasiti foarte repede de fratii lor mai mici, ”yuppies”, care s-au imbogatit peste noapte, prin speculatii la bursa.

            Astfel, acum cei din ”gen. x” nu cred in viitor, ei sunt pesimisti, sceptici, sunt impotriva autoritatilor, a comercialismului american si a simbolurilor. Isi fac iluzia ca pot  supravietui stressului si declinului economic, tinand lumea la distanta printr-o ironie exagerata.          Lipsiti de viziuni stau toata ziua in fata televizorului, si se vad reprezentati de

B e a v i s   s i   B u t t – H e a d.

 

            Tinerii acestei generatii au avut posibilitati nelimitate, dar nu a facut niciodata nimic important, au fost demonstrantii tacuti, care nu au fost vazuti niciodata purtand fanioane pe strazi ori luand parte la mitinguri sau greve. Nu au avut nici un numitor comun politic.

            Acum  in anii  nouazeci,  multi dintre ei, dupa ce si-au revizuit viaţa, s-au vazut nevoiti sa inceapa de la punctul zero, fara sa scape de apelativele atribuite si anume de generatie pierduta si tacuta de romantici.

 

*

 

            Mesajele care-mi erau trimise de Andrei erau tot mai dese si mai enervante. De ce ma teroriza cu ele? Cine era de fapt acest Andrei, daca acesta era numele lui adevarat? De unde imi cunostea adresa postei electronice? Ce vroia de la mine? “Am inceput numaratoarea inversa spre secolul douazeci si unu“, imi scria. Si ce daca! Sincer sa fiu nu m-am gandit de loc pana acum la aceasta schimbare de secole si nici nu am crezut ca este cineva care numara zilele in felul acesta. “La naiba cu mesajele astea“, m-am gandit in timp ce am apasat pe un buton de pe panelul computerului si l-am lasat in stare de pauza.

            De la radio incepuse sa se auda o muzica mai placuta. Recunoscusem mandru pe Whigfield si parca mai uitasem de intrusul  ”american”  obraznic

 

America este intocmai cum pare

a  fi.  Nu  are  nimic  de  ascuns.

Andrei Codrescu, Domnul Teste in America

                   aparut brusc in viata mea, care-mi trimitea epistole ciudate prin spatiul cibernetic.

Afara soarele promis de meteorologi se lasa asteptat si copacii din gradina casei isi foiau frunzele nelinistiti. O pasarica sfioasa topaia pe pervazul lat de caramida al geamului. Am privit-o cateva clipe cu o curiozitate de copil, apoi am gonit-o cu o ciocanitura in geam.

            A sunat telefonul. La capatul celalalt al firului era Sergiu:

            “Salut!... te-am sunat ca sa te intreb o chestie.“

            “Da?!“

            “Ce ai, ca prea esti morocanos?“

            “Nu am nimic“, am mintit.

            “Vreau sa te intreb ceva.  Stii ca mi-am schimbat vechiul modem si mi-am instalat “ise-de-neu.“

            ”Modem? Ise-de-neu? Nu stiam si nici nu ma prea pricep... ”I.S.D.N.” se numeste. Modem, modulator, demodulator, doar stii ca si tu ai. Nu pot sa stau acum sa-ti explic. Fantastic! Iarasi suna telefonul! Nu poti sa ma suni tu putin mai tarziu, sau lasa ca te sun eu ca acum ma cauta cineva pe cealaltă linie. Ciao!”, mi-o taie Sergiu.

            Eram obisnuit cu obrazniciile lui. Trebuia neaparat sa marcheze achizitionarea unui nou modem. Bombanind, cu ceasca de cafea in mana m-am asezat la masa de lucru in fata computerului si am apasat la intamplare pe tastatura ca sa reactivez din starea de pauza, masina din fata mea.

            Casuta postala imi tragea cu ochiul. Un mesaj. “Probabil Andrei”, mi-am zis ingrozit, dar curios, nu  am rezistat tentatiei de a nu deschide cutia de dialog si de a citi scrisorile.

            Primele mesaje primite erau cateva reclame de la o firma care-mi oferea la preturi derizorii jocuri pentru computere: ”Age og Empires”, ”Need for Speed”, ”Outlaws”, ”Quake”, ”Red Alert”, ”Total Annihilation”, ”Warcraft”, ”Rednek Rampage”, ”Duke Nukem 3D Atomic Edition”, ”Incubation” si altele. M-am oprit din rasfoitul listei trimise, oricum nu intentionasem sa comand ceva.

            Bip! Urmatorul era de la Andrei:

            “...Nu ti-am povestit cum am incercat sa fug prima data din tara. Era pe la inceputul toamnei, prin '80. Locuiam in Cluj.

Imi asteptam calauza la Croco. Geamurile mari si fara perdele ale cafenelei erau ude de stropii ploii care tocmai incetase. In fata intrarii, pe terasa ingradita, scaunele din fier forjat erau intoarse cu picioarele in sus si asezate pe mesele care fusesera candva albe, acum avand o culoare indefinita si patata cu puncte de rugina. Scaunele ramasesera asa de seara trecuta, caci pe o asemenea vreme nimeni nu mai avea chef sa stea pe terasa.

            De altfel orasul era aproape pustiu la ora aceea, doar cativa pensionari asezati la o coada scurta, asteptau in fata la alimentara, si niste elevi grabiti se indreptau spre scoala... Nu cred ca te intereseaza povestile acestea, te las acum, incearca sa-mi scrii si tu daca nu ti-e greu.  Scrie-mi cum ai plecat tu din tara! Andrei“

 

            Am  inchis calculatorul ramas fara cuvinte. M-am ridicat de la masa si am deschis fereastra larg. Aerul rece inunda camera. Afara postasul isi parca bicicleta langa poarta cu miscari incete si sigure. Din geanta mare si neagra, din piele groasa, scoase un teanc de reclame colorate si le vari in cutia de posta.

            Telefonul suna din nou. Acelasi Sergiu.

            “Am o clipa de ragaz. Stii de ce te sun?“

            “Nu.“

            “Am primit un catalog de la Microsoft si vreau sa-ti cer sfatul. Ma asculti?“

            “Da.“

            “Uita despre ce este vorba, ti-am spus de noua mea legatura ise-de-ne...“

            Auzeam vocea lui Sergiu in receptor vorbind ceva despre “Windows Explorer”, modem-uri rapide si “Internet”, dar gandurile imi fugeau aiurea. Ma gandeam la Andrei, la frontiere, graniceri si cum am plecat definitiv din tara.

            Coincidenta facea ca drumul lui Andrei sa porneasca tot de la Croco, cum pornise si al meu cu multi ani in urma. Din cate am inteles el stia cum plecasem dar insista totusi sa-i scriu despre felul in care am facut-o. Se cam juca cu mine acest Andrei.

            ”Alo!!! Ma auzi? Sau ce faci?“

            ”Te aud, te aud“, i-am raspuns intr-o doara, dar sincer sa fiu nu il prea auzisem si nici nu retinusem nimic din ce-mi spusese.

            ”Ce ai? Ca nu esti deloc atent?“

            ”Nimic... sunt putin suparat“, am recunoscut totusi.

            ”De ce? S-a intamplat ceva?“

            ”Nu, doar ca ma terorizeaza un tip. Imi trimite tot felul de mesaje ciudate la computer.“

            ”Cum adica?“ Sergiu era omul care vroia sa le stie pe toate si nu te lasa cu una cu doua pana nu le afla.

            “De cateva zile primesc mesaje pe care nu le inteleg. Tipul care imi scrie, parca ma cunoaste de ani de zile! Imi scrie despre urmatoarea schimbare de secole, despre visul lui american neimplinit. A incercat sa plece in America si nu a reusit, ceva in genul asta, nu tin minte exact“, ma prefacusem ca nu mai stiam ce scria in mesajele lui Andrei.

            “De ce nu-i răspunzi? Ai adresa? De unde iti trimite mesajele? “

            “Am adresa, dar parca mi-e teama sa-i raspund. Nu vreau sa deschid un dialog cu tipul!“

            “De ce?“

            “Nu stiu, nu-mi place cum a dat buzna in viata mea“

            “Nu ai ce face, prietene. Atunci cand te-ai conectat la retea si ti-ai deschis adresa pentru posta electronica, ai ales sa fi accesibil. Daca te mai deranjeaza poti sa te folosesti de Internet Spam Control Center!”

            “Internet cum?”, intrebasem natang.

            “Daca esti terorizat de scrisori electronice, adica spam letters si nu vrei sa-ti schimbi adresa pentru posta electronica te poti folosi de Internet Spam Control Center...”

            “Dar ce-i asta?  Este vreun program?”, reusisem sa-l intrerup.

            “Nu, ma! Sunt niste masini-relay!”

            “Masini ri-lei?”           

“Da, ma, ceva in genul asta, in orice caz am citit undeva, ca ii ajuta pe cei care au probleme ca si tine... Hopa! Te las acum, ca iarasi ma cauta cineva pe cealalta linie. Suna-ma tu mai tarziu! Ciao!“

            Obraznicul de Sergiu iarasi ma lasase masca la telefon, cred ca le facea intentionat si le planifica din timp. “Ma cauta cineva pe cealalta linie“, imi aruncase asa de parca eu nu stiam ca avea doua telefoane, unul stationar si altul mobil, pager, fax, adresa pentru e-mail, practic tot ce se putea achizitiona in materie de telecomunicatie.

 

 

handicap lingvistic:

atunci  cand   mutat  “dincolo”  vorbesti  limba

materna  suplinita  din  cand  in  cand  de  cuvinte

din  noua  limba,  sau  folosindu-te  de  vesnica

intrebare:  “cum  ii  spune  la  asta  pe  romaneste?”

 

 

handicap bilingv:

atunci  cand  vorbesti  limba  materna

ca  pe  o  limba  straina,  iar  limba  tarii

de  adoptie  o  vorbesti  cu  accent.

 

 

Sergiu sosise in Danemarca cu zece ani in urma trimis cu un transport de refugiati din lagar din Iugoslavia. Optimist si plin de avant incepu sa-si reconstruiasca viata, insa anii treceau si el nu reusi sa faca nimic demn de luat in seama, fiind ramas blocat total. Aceasta transformare era foarte ciudata. Nu puteam sa-mi explic de ce se luptase sa plece din tara, ca o data ajuns in vest sa intre intr-o stare de apatie iremediabila. Luptatorul indarjit de altadata a devenit clientul pasiv al birourilor de ajutor social.          Din cate tin minte imi povestise ca s-a mutat din Cluj in Drobeta-Turnu-Severin special, angajandu-se in acest scop intr-o fabrica unde a lucrat timp de sase luni. In toata aceasta perioada s-a interesat care sunt posibilitatile de plecare, a cercetat terenul de langa Dunare, a aflat despre traseul salupelor care patrulau apele teritoriale, despre posturile de graniceri, pichete, garnizoana si tot de ce a avut nevoie ca sa-si faca un plan de plecare. Si-a gasit de asemenea un tovaras de drum in care putea sa aiba incredere si intr-o seara si-au incercat traseul. Totul a decurs perfect. Trebuiau sa se urce intr-un tren marfar din triajul garii. Acel tren pleca spre Craiova in fiecare noapte la ora unu. O parte scurta a traseului o facea pe langa Dunare. Calea ferata se apropia atat de mult de apa, iar trenul incetinea incat  iti permitea sa sari. Pe mal, datorita locului stramt, era aproape imposibil sa fie asezata o panda. Paza se facea doar pe partea cealalta a caii ferate.

    Mai ramanea riscul de a fi vazuti de salupa, dar alt risc care era mai mare decat cel de a fi prins de graniceri erau slepurile: convoaiele de slepuri erau trimise la vale intamplator. Nu te puteai orienta dupa nici un fel de program. Noapte fiind  le vedeai doar cand era prea tarziu: de auzit nu le auzeai pntru ca erau silentioase, astfel aceste slepuri puteau deveni fatale.

    Repetitia generala decursese deci perfect. Plecarea reala a avut loc dupa vreo doua saptamani, perioada in care si-au aranjat treburile in oras, au mai schimbat valuta si s-au pregatit fizic.

    Intr-o noapte calduroasa de august, iata-i pe cei doi luand marfarul aproape din mers, pentru a nu riscaca sa fie vreun control in timpul stationarii. Urcati, si-au dat repede hainele jos si le-au pus in sacii de nailon pregatiti dinainte. Numai in slip si-au incins la mijloc fiecare sacul cu o curea si au fost pregatiti sa sara. Sergiu stia precis ca, dupa zece minute de mers cu trenul, ajungeau in zona unde trebuiau sa sara. Cronometrase la fix. Daca gresea sau trenul mergea cu o alta viteza putea sa le fie fatal, deoarece calea ferata se indeparta de Dunare. Uitandu-se in noaptea neagra, in haul care li se deschidea in fata, stand in usa deschisa a trenului, le pieri tot avantul. Viteza cu care mergea trenul incepu sa se mareasca. Trebuiau sa sara! Tovarasul lui ezita. Daca nu sareau in acea secunda erau nevoiti sa abandonze. Sergiu il apuca de mijloc pe tovarasul sau, care intrase intr-o stare de blocaj din cauza fricii si sarira amandoi in haul negru.

    Tin minte ca imi povestise Sergiu cum acele secunde de cand au sarit din tren si pana sa ajunga la apa au fost cele mai lungi secunde din viata lui.

    ”Mi s-a parut o vesnicie. Daca nu sarisem unde trebuia si nu cadeam in apa? Doamne cum m-am rugat. M-am rugat strigand. Nu mai stiam daca tip de spaima sau sa ma fac auzit de Dumnezeu! Trebuia sa fie acolo Dunarea! Trebuia!”, mi-a spus Sergiu.

    ”Cateva sclipiri, un clipocit. Zgomotul facut de apa in cadere m-a facut sa ma simt in al noulea cer si sa uit complect ca era foarte rece. Nu ma mai interesa! Important era ca ajunsesem intreg in apa!”, mi-a mai spus. In cadere insa isi pierduse si sacul de haine legat la brau, dar si tovarasul. Disperat, incerca sa se tina cat mai mult la suprafata apei pentru a-l cauta. Nu reusea. Ii era teama si de salupa. Daca pandarul de pe mal i-a zarit, era doar o chestiune de minute, pana cand ar fi ajuns la el. Nu putea nici sa-si permita sa se lase prea mult dus de apa, la vale, deoarece ar fi riscat sa ajunga la bulgari.

Brusc isi vazu tovarasul care se lupta cu un val. Bucuria durase doar o secunda, cand realiza ca acesta nu-si revenise din starea sa. Il apuca vartos cu o mana, iar cu cealalta inota cat il tinura puterile spre malul sarbesc. Dupa o ora au ajuns cu bine, fara a fi prinsi de granicerii romani. In schimb au fost vazuti de granicerii sarbi, care au si venit si i-au luat in primire pe cei doi fugari. Restul noptii si l-au petrecut la garnizoana din Negotin, dupa care au fost trimisi in lagarul din Padinska Skela, de langa Belgrad.

Dupa numai sase luni Sergiu a ajuns cu un transport de refugiati in Danemarca, unde a fost primit cu bratele deschise. In scurt timp insa, din motive necunoscute de mine, Sergiu s-a transformat total si nu a mai ramas nimic din barbatul cu brate de fier care si-a salvat tovarasul de la inec si a trecut Dunarea vitejeşte.             

De atunci isi petrecuse anii goi din viata in fata computerului. Pasiunea pentru electronica i-a fost finantata de sistemul social danez, darnic, pe care-l mulgea fara scrupule. Vina cea mare nu era numai a lui, ci si a functionarilor care-i inlesneau primirea ajutorului social atat de usor si pe o perioada de timp atat de lunga, cum era cazul lui Sergiu.

            Fostii refugiati politici, din Romania ajunsi pana in decembrie 1989, acestia fiind de fapt in mare parte refugiati economici, de la sosirea lor in Danemarca au fost luati in palme de autoritati si au fost purtati de la cursurile de invatat limba, la cursurile de recalificare, de la un program de integrare la unul de reactivare, de la psiholog, unde sarmanii puteau sa-si trateze traumele psihice in legatura cu ruperea de pe meleagurile natale, la dentist, unde folosindu-si statutul de refugiati puteau sa-si faca lucrari dentare gratuit.

            Bineinteles ca nu mai asteptau la cozile interminabile legate de primirea unei locuinte si nu aveau probleme nici cu mobilatul noului apartament. Totul era finantat de statul danez.

            Aceste facilitati le erau oferite refugiatilor, fara sa li se ceara nimic in schimb, in felul acesta dezactivandu-i total si facandu-i pasivi. Astfel au aparut zeci de persoane la fel ca Sergiu, dezradacinate si neacomodate in noua lor lume.

 

 

sindromul discriminatului:

tendinta  paranoica  a  unor  refugiati  de

a  considera  pe  toata  lumea  din  tara

de  adoptie  rasista.

 

 

pastila-standard-est:

replica  de  autoaparare  si  autoconsolare

a  celor  care  ar  fi  vrut  sa  plece  in  vest, dar

nu  au  ajuns  si  nu  mai  au  nici  o  sansa  de  a

o  mai  face:  “ce  crezi  tu  ca  dincolo  umbla

caini  cu  covrigi  in  coada?”

 

 

pastila-standard-vest:

replica  de  autoaparare  a  unora  din  vest

cand  li  se  cere  ajutor  sau  vreun  serviciu

de  catre  rudele  sarace  din  tara:  

“ce cred  ei  că  aici  toti  caini  umbla 

cu  covrigi  in  coada?”

 

 

lagarofobia:

modul  enervat  al  unor  refugiati  de  a

referi  totul  la  perioada  de  sedere  in

lagar  si  a  relata  tuturor  cunoscutilor

si  rudelor  povesti  de  lagar,

cum  fac  cei  care  au  satisfacut  stagiul

militar  si,  lasati  la  vatra,  innebunesc

lumea  cu  “povesti  soldatetsti”.

 

 

sindromul neadaptatului:

tendinta  de  a  critica  tot  ce  este

“dincolo”  cand  te  afli  in  vizita  in  tara

natala,  iar  cand  te  afli  “dincolo”,

tendinta  de  a  critica  tot  ce  este

“acasa”.

 

 

supra-doza-vestica:

excesul  de  a  scoate  in  evidenta  in

vizitele  din  tara,  faptul  ca  locuiesti

in  vest:  iti  faci  remarcata  tinuta

vestimentara,  masina,  “accentul”,

pasaportul  etc.

 

 

pseudo-turisti-straini:

turisti  ”straini”  in  propria  tara  veniti  in

vizite  demonstrative  in  care  arunca

cat  pot  de  des  rudelor  sarace:  “Vai,

draga,  dar  voi  cum  puteti  trai  aici?”

 

 

elixir fotografic:

forma  de  a  fugi  de  realitate, 

a  emigrantilor,  manifestata  prin  a  face

fotografii  in  decoruri  elegante,  dar  care  nu

le  apartin,  apoi  trimise  rudelor  sarace  de

acasa  sub  forma  de  suvenir.

 

 

fata-morgana-estica:

modul  fantasmagoric  in  care  unii

rezolva  problemele  care  apar  in  viata

de  toate  zilele  acasa  in  tara  lor:

pasivi,  viseza  la  clipa  cand  vor

putea  pleca  “dincolo”  unde  vor  fi

bogati  si  fara  probleme.

 

 

fata-morgana-vestica:

modul  fantasmagoric  in  care  unii

rezolva  problemele  care  apar  in  viata

de  toate  zilele  in  tara  de  adoptie  din

vest:  pasivi,  viseza  la  clipa  cand

se  vor  putea,  printr-o  minune,  muta

inapoi  acasa  bogati  si  fara  probleme.

 

 

fobie-acceleratorie-a-strainului:

stare  de  neliniste  si  de  frica  acceleranta

a  unor  straini  pentru  a  nu  face  ceva

gresit,  obsedati  fiind  de  a  se  face  acceptati

de  autohtoni  in  tara  de  adoptie.  Aceasta

stare  este  lipsita  de  o  cauza  obiectiva.

 

 

inevitabila-povara-a-emigrantului:

ideia  fixa  a  unora  din  tara  ca  datoria  morala  a

celor  plecati  “dincolo”  fata  de  cei  ramasi

“acasa”  este  sa-i  ajute  consant  financiar,

sa  renunte  la  viata  lor  personala  si sa faca

sacrificii  supraomenesti  ca  sa  implineasca  cele

mai  ciudate  dorinte  a  celor  din  tara.

 

 

    Am pornit radioul. Ceva muzica techno chinuia distorsionant membrana difuzorului. Nu intelegeam muzica aceea care mi se parea rece si straina.

    ”Bum-bum!” Sunete false de instrumente dezacordate! Verdictul dat de mine impotriva acestei muzici nu era impartial si obiectiv. Iubeam muzica rock!

    “Bum-bum-bang!” vibra distonant in membrana difuzorului. Folosit ca o definitie generala, data muzicii electronice in anii nouazeci, techno isi are radacini de fapt in muzica americana de dans si club, disco, hip-pop si house. De necontestat este insa faptul ca cei din grupul german Kraftwerk, la inceputul anilor saptezeci, au fost pionerii care au deschis “autostrada” muzicii electronice.

            “Muzica adusa la starea minima sau muzica primitiva”, au numit-o criticii. Muzica rece, fara strofe, fara refren, in care se repeta un ritm numit “loop” la nesfarsit. In acest fel a mai fost descrisa aceasta muzica compusa de computere.“Bum-bum-bang”, imi replica din difuzor.

            Dupa o vreme am inchis radioul. Nu mai stiam de cat timp ascultam muzica. Coborat parca dintr-o alta sfera, scapat dintr-un “loop” ca dintr-o camasa de forta, am intrat din nou in camera de lucru, unde ma astepta computerul.

            M-am asezat la masa, am mangaiat putin plasticul monitorului, am suflat un fir de praf invizibil de pe tastatura si am dat drumul la calculator. Pe ecran au inceput sa mi se perinde meniuri, ferestre, cutii de dialog. Am executat docil toate comenzile cerute care-mi permiteau accesul pe reteaua Internet.   

    Nu stiu de ce m-am intors din nou la computer. Am privit cu ciuda masinaria din fata mea. Ii eram sclav, acesta era adevarul! Butoanele tastaturii imi magnetizau degetele, iar firul mousului mi se incolaci in jurul bratului tragandu-ma in haul deschis prin ecranul luminat  intr-un albastru halucinant. Eram in captivitate!

 

 

world wide web world wide  web  world  wide  web  world  wide  web  world

 

 

            Nu voiam sa citesc posta electronica, asa ca am inceput sa navighez pe Alta-Vista. Am trecut in revista cateva stiri din America, apoi am rasfoit niste pagini unde mi se oferea  sa-mi inregistrez ilegal ultimul disc al grupului Suede.

            Degetul aratator imi fugise cu sageata mousului spre casuta postala. CLIC! Destainuirea lui Andrei imi aparu ca un strigat de durere, trimis in spatiul cibernetic! Se pare ca nu am sters mesajul! Sau era altul! Ma urmarea folosindu-se de modem-ul computerului ca de o poarta prin care putea sa intre in viata mea.

            Bip! Bip! Pe ecran aparu mare si subliniat:

            “...De ce nu-mi raspunzi?“

            Incredibil! In timp ce ramas mut, ma luptam sa ajung la butoanele calculatorului sa-l opresc, continua:

            “Stiu ca impartasim aceeasi soarta, chiar daca tu ai plecat din tara, iar eu nu! Visul tau a fost sa ajungi in America. Stiu ca te-ai impotmolit pe drum, ai ramas intr-o tara din vestul Europei. Nu acesta a fost telul tau! De ce ai renuntat la visul tau american?

            Chiar daca probabil nu te intereseaza cum am incercat sa fug din tara tot am sa-ti povestesc.

Il asteptam  la Croco pe tipul acela care trebuia sa-mi fie calauza. Intarziase peste un sfert de ora si am inceput sa nu mai am rabdare. Dupa o vreme, am iesit din cafenea, am stat putin pe terasa uitandu-ma constant la ceasul de pe mana, apoi am intrat din nou in localul gol. Linistea  apasatoare care plutea peste cafenea si lunga asteptare ma obosisera.

            Mi-am cautat pachetul de tigari din buzunar, am scos o tigara si am aprins-o. Am reusit sa trag doar cateva fumuri din ea si apoi am stins-o nervos in farfurioara plina cu chistoace, pusa pe masa in loc de scrumiera. Iti aduci minte de mesele inalte cu un singur picior din metal si fara scaune? Nu as putea sa-mi imaginez Croco fara mesele acelea.

            Dupa o vreme incepu sa ma cuprinda ingrijorarea. Privirile mi se mutau intruna de la ceasul de pe mana la usa de la intrare. Cu cateva zile in urma m-am inteles cu viitoarea mea calauza sa ne intalnim la Croco si sa punem planul la punct.

            Trebuia sa ne intalnim la ora doua. Ceasul trecuse de doua si jumatate si el nu venise. De ce naiba nu mai apare o data?, m-am intrebat. Poate s-a intamplat ceva?

            Am fost cuprins de neliniste si am pornit aproape in panica spre usa, intentionand sa plec. Dar parca o voce interioara imi soptea sa mai stau putin, oricum nu aveam unde merge si, in definitiv acolo la Croco, eram in siguranta. Nimeni nu putea sti ce aveam noi de discutat.

             M-am indreptat spre tejgheaua mica de la bar pe care erau asezate, ingramadite una peste alta, farfurioare, cesti goale, un pahar mare cu lingurite, o cana cu zahar, iar peste toate trona o vanzatoare cu privirea inchizitoriala. Doream sa mai imi comand o ceasca cu cafea.

            Senzatia aceia ciudata ca mii de ochi ma urmareau din toate partile era foarte persistenta. M-am uitat in jur. Nimeni. Cafeneaua era goala. Inauntru eram doar eu si cu vanzatoarea care parea preocupata cu spalatul paharelor.

            M-am apropiat de tejghea, privirile ni s-au incrucisat. Eram sigur ca femeia imi stia gandurile si era pusa acolo ca sa ma supravegheze. Cand m-a intrebat daca doresc ceva, am raspuns negativ, i-am intors spatele si am iesit in graba afara din Croco.

            M-am sprijinit de vitrina  mare de langa usa si am incercat sa ma linistesc, sperand din tot sufletul ca va aparea calauza si ma va ajuta sa trec peste acele clipe de slabiciune.

            Imi era frica! Cred ca numai tu poti sa intelegi starea in care ma aflam. Tu ai trecut la fel prin astfel de clipe. Imi era teama doar ca indraznisem sa ma gandesc la fuga din tara. Eram sigur ca aceste intentii imi fusesera deja descoperite si urma sa fiu arestat din moment in moment.

            Nu mai eram sigur nici de calauza. Daca acesta era un informator? Ma simteam ca un vanat haituit, cu toate ca nu facusem nici o faradelege. Aveam doar un singur gand. Cat de vinovat puteam sa fiu pentru faptul acesta?“

            Esc! Am cerut masinii. Il uram pe Andrei! De ce ma chinuia astfel? Am oprit calculatorul cat am putut de repede. As fi vrut sa fi putut fugi undeva, sa ma fi ascuns, sa nu ma mai gaseasca nimeni.

 

 

 

”Gen. x” din Romania

 

 

 

            Generatia celor nascuti in anii saizeci, ajunsi la maturitate, a avut practic un singur tel: plecarea definitiva din tara! Tinerii de atunci nu au crezut in viitor. Au fugit “dincolo“ sau au incercat sa o faca, parasind totul, in schimbul viselor create in primul rand de americani.

            Au infruntat legile si au fost declarati “razvratiti“. Au fost condamnati ca “fugari“ si au fost numiti “dezradacinati“.

            Intr-adevar aceasta generatie nu a crezut in viitor, fiind demonstrantii tacuti care s-au razvratit prin fuga. Au infruntat legile care le interziceau sa plece din tara. Au crezut in visul american. Au fost numiti “generatia pierduta“. Generatia pierduta, deoarece ei acum sunt aproape invizibili in peisajul oraselor romanesti.

 

 

Daca nu-ti cunosti tinta, ai putine sanse sa o atingi,

FORREST GUMP

 

 

            Dupa cum bine stia Andrei, fiind inexplicabil de bine informat, dintre acestia, faceam parte si eu. Intr-un fel doar, deoarece, eram plecat din tara, dar nu reusisem sa ajung in America. Astfel mesajele lui au inceput sa-si faca efectul si sa-mi rascoleasca trecutul.

            “Doamne de unde stia atatea despre mine?“, am murmurat privind fix la bucata de hartie pe care o scosesem de la imprimanta cu mesajul lui Andrei.  

Hotarat sa-i raspund, i-am gasit adresa pentru posta electronica si am inceput sa bat cu inversunare pe taste:

            „...Draga Andrei...“, m-am oprit, am stat o clipa cu privirea atintita la ecran. Nu puteam sa-i scriu astfel, deoarece nu-l cunosteam. Am sters si am inceput din nou:

            „...Stimate amice “, parca suna mai bine astfel, am continuat: „... dupa ce am primit mesajele tale, care sunt defapt lungi destainuiri, am ramas foarte surprins, deoarece tu mi te adresezi ca unui prieten vechi. Sunt de asemenea uimit de faptul ca tu stii atatea despre mine, iar eu nici nu te cunosc, sau memoria ma inseala? Te rog scrie-mi de unde...“

            Am sters ultima propozitie, nu vroiam sa-l rog nimic.

            „Astept amanunte. Raspunde-mi!“

            Am trimis mesajul. In timp ce hard-discul torcea, hotarat sa astept acolo, in fata computerului raspunsul, ca sa-mi mai treaca timpul, am pescuit un cd-eu din vraistea de pe masa de lucru. Fara sa ma fi interesat ce disc era, l-am varat in ghetto-blaster-ul asezat pe podea, la picioarele mele. Am ales o melodie la intamplare:

            “When I belived in nothing

            I called her name“

            Vocea lui David Bowie, acompaniata la muzicuta, ma purta intr-o alta lume, in timp ce basul percurta peretii camerei:

            “Trapped in a high-dollar joint in some place

            I called her name

            And though my days are slipping by

            And nights so cruel I though I`d die...“

            Cameleonul rock-and-roll-ului a pus stapanire pe aparat. Am asteptat cu ochii pironiti la ecran, o jumatate de ora. Nici un mesaj. O ora. Nimic! Mi-am facut de lucru cu un CD-ROM pe care-l aveam pe masa, am citit instructiunile de folosinta, “cum sa facem o incursiune interactiva printre produsele firmei BMC”. Am scos capacul carcasei, am recitit ce scria pe disc. “The interactive world of patrol”. Mi-am pierdut repede interesul. Probabil Andrei nici nu era la calculator sa-mi astepte raspunsul. De ce l-ar fi asteptat? Andrei se joaca cu mine... “Totusi ar trebui sa mai astept!”, am inganat, in timp ce am apasat pe butonul magic ”play”, ca sa-mi reinceapa cu prima piesa a lui David Bowie. Dupa ce a mai trecut o jumatate de ora, fara sa-mi apara pe ecran nici un mesaj, am apasat pe alt buton magic, al computerului de data aceasta: Esc

            „I`ll never let you down“, imi promitea Bowie.

 

 

 

”S P A M M E R S” !

 

 

 

            A doua zi de dimineata cum m-am trezit, fara sa ma spal sau sa mananc micul dejun, am pornit computerul. In timp ce ma imbracam, am scanat ecranul. Tentat sa controlez posta electronica si ca sa uit de casuta de dialog care-mi tragea cu ochiul, am inceput sa rasfoiesc cateva pagini cu stiri.

    “Cyber City a fost atacat de zeci de mii de scrisori electronice, asa numitele spam letters. Acestea l-au ingenuncheat pe server, deoarece a fost nevoit ore intregi sa filtreze inutilele scrisori trimise...”

    Nu am citit mai departe, putin speriat si cu gandul la Andrei, m-am oprit din citit si am sunat la Sergiu. As fi vrut sa vorbesc cu el, sa-l intreb de ce-mi spusese cu catva timp in urma despre acele masini care pot sa opreasca anumite mesaje nedorite, trimise prin posta electronica.

            Telefonul suna lung. Nimic. “Probabil nu este acasa. Am sa incerc mai tarziu”, am zis si am inceput sa rasfoiesc alte pagini cu stiri. Dupa un timp n-am reusit sa ma abtin si am controlat casuta pentru posta electronica. Nici un mesaj de la Andrei. ”De ce nu mi-a raspuns la scrisoare?”

    Ajutat de prietenul meu Gopher, care si-a dat benevol concursul, am intrat intr-o biblioteca imensa.  Auzisem de ea, dar nu am avut nici o data timp sa vad despre ce era vorba.Am navigat la intamplare peste tot felul de pagini care nu ma interesau. La un moment dat, am gasit un asa numit “roman-internet“, care a fost trimis pe retea de un scriitor anonim. Mi-a trezit interesul, deoarece era scris in limba romana.

    Am citit putin si m-a surprins analogia dintre discurile fara titlu cu muzica tehno cu care ma intalnisem mai demult si romanele-internet.     Aceasta modalitate noua de a scrie se asemana cu felul in care se lanseaza o parte din muzica techno la ora actuala. „White labels“ se numesc aceste discuri care apar acum pe piata. Au primit aceasta denumire, deoarece sunt anonime. Pe coperta discului nu apare nici un titlu, autor sau altceva care ar putea dezvalui identitatea producatorilor si a autorilor.

    Aceasta anonimitate este dorit, in primul rand, pentru faptul ca muzica este creata de computere si este acceptat si respectat faptul ca masinile pot crea lucruri de valoare. Cel mai indreptatit, de fapt, ar fi sa se scrie in dreptul autorului, Compaq Presario sau IBM Aptiva.

Acesti compozitori au iscat o adevarata revolutie, luptandu-se cu mastodontii muzicii rock si pop. Producatorii consacrati de muzica au creat in decursul ultimelor doua decenii si jumatate norme fixe in ce priveste productia, aparitia, lansarea si comercializarea discurilor. Deci producatorii si distribuitorii muzici techno au cautat alte cai decat cele conventionale, folosindu-se foarte mult si de posibilitatile care le ofera la ora actuala reteaua Internet. Astfel, in foarte scurt timp si-au creat o retea globala de difuzare a discurilor, retea care se bazeaza pe contracte intre case mici de discuri si statii de radio, disc-jockey si magazine de muzica de pe intreg mapamondul. Cei din mediul techno nu se misca atat de greoi ca cei din bransa rock, unde companiile multinationale controleaza totul.  Structura noua, le da un dinamism demn de invidiat.

    Spre deosebire de muzica techno de pe discurile-fara-titlu, multe dintre cartile trimise pe retea de scriitori anonimi sunt neterminate. Cititorului i se da astfel posibilitatea de a se transforma, daca doreste, in scriitor. Are fantastica sansa de a continua acele povestiri, de a completa pasaje, capitole chiar, creand astfel impreuna cu alti interesati, un roman. Acel roman colectiv este la indemana oricui fiind trimis in spatiul cibernetic.

            La fel ca si cei care compun muzica electronica, acesti “scriitori” au revolutionat lumea cartilor. Acum, facand abstractie de computer, modem si legatura la retea, este posibil fara cheltuieli mari si fara aprobarea vreunui redactor sau cu acordul unei edituri, de a ajunge in cateva minute, necenzurat, la milioane de cititori.

            Acel roman peste care am dat cu putin timp in urma nu avea titlu si era putin mai deosebit. Incepea cu un fel de declaratie in versuri:

 

Subsemnatul Netrunner,

          domiciliat in spatiul cibernetic

          declar ca mi-am permis sa trec

          fraudulos intr-o alta dimensiune.

          Declar ca am sarit peste paragrafe si legi!

          Declar ca am trecut granita virtuala

          si nu mi-a fost frica!

          Declar ca dincolo, am fost suprins

          de efervescenta rosului-coca-cola.

          Declar de asemenea ca am fost amagit

          de galbenul-kodak.

          Declar ca am muscat din “marele mar“

          Declar ca a fost greu!

          Declar ca mi-a fost dor!

          Declar ca nu mă voi mai intoarce in

          tara… deocamdata…

Inchei aici si semnez: Netrunner...

 

     Am inchis brusc, nu mai vroiam sa citesc, imi era teama de ce as mai fi putut sa mai gasesc daca continuam. Imi era frica sa nu fiu din nou confruntat cu vreun eveniment legat de trecutul meu.         

 

 

    Am inceput sa rasfoiesc la intamplare alte pagini. Alte romane, alte nuvele, alte poezii, fara să pot insa sa-mi iau gandul de la acea declaratie. ”Am sa-l caut pe acest Netrunner”, mi-am promis.

            In aceasta biblioteca imensa, pusa la dispozitie largului public, dupa un timp, navigand prin numarul enorm de pagini, ajungi la un moment dat, efectiv sa plutesti printre texte! O data intrat in lumea tridimensionala a acestor carti trimise pe retea, realizezi faptul ca textele se leaga intre ele, aducandu-te aproape intr-o stare inedita de imponderabilitate. Astfel paginile cartilor nu se mai citesc de la stanga la dreapta, asa cum obisnuim. In acest univers textele se leaga intre ele interactiv, avand astfel posibilitatea de a rupe barierele pe care le are cartea, adica pagini numerotate, legate si prinse intre doua coperte.

            Cititorului, numit acum

i   n   f   o   n   a   u   t   u   l         e   l   e   c   t   r   o   n   i   c

i se ofera posibilitatea printr-o simpla apasare de buton sa treaca de la o pagina la alta, de la un text la altul, de la o carte la alta. Astfel poate sa parcurga distante enorme prin labirintul hipertextului, fara sa mai respecte regulile impuse de tipografi.

 

 

Stiri, Stiri, Stiri, Stiri…

 

 

            Cand m-am trezit din somnul scurt, la aparatul de radio ramas deschis au inceput stirile de la ora douasprezece. Visasem ceva cu acea declaratie pe care o gasisem in spatiul Gopher despre Netrunner care era pe undeva prin America. “Cine putea fi acest Netrunner?”, m-am intrebat. Alta enigma! La fel ca si Andrei acest Netrunner, era un mic terorist cibernetic! Unul era in Romania, iar celalalt in America.

    Ca sa mai uit de ei, am inchis radioul si am dat drumul la televizor. Pe canalul unu era telejurnalul. Stirile! Aceleasi stiri pe care le-am ignorat de dimineata din ziarul pe care-l aveam la picioare si care ramase impaturit in patru, asa cum l-am scos din cutia de posta. Stirile pe care le-am scanat fara interes in decursul diminetii pe Internet. Aceleasi cataclisme, nenorociri, razboaie, si foamete...

 

 

Reclame, Reclame, Reclame...

 

 

            Printre multimea de reclame colorate care zaceau intr-un colt al camerei, intr-o gramada mare, mi se paru ca am intrezarit ceva interesant. Un petic colorat de la un caiet gros cu reclame pe care-l cunosteam foarte bine si care imi era trimis cu grija in fiecare luna. 

Am dat la o parte cateva brosuri si un pliant din hartie lucioasa. Caietul cu anunturi  mi-a zambit. L-am extras si l-am deschis la intamplare. O reclama de la “Mr. Music”. Antologii de muzica sau ”samplers-uri” oferite pe gratis, numai ca sa faci un abonament sau sa te inscrii la clubul lor.

    Cata abundenta! Muzica noua: Suede, Backstreet Boys, Aqua, Whigfield, Alexia, Gina G., Nana, Solid Base,  Peter  André,  R. Kelly,  Toni  Braxton, Mr. President...

            Reclame! Nu am putut sa nu imi aduc aminte de ce se intamplase cu o saptamana in urma, cand, facut curios de cateva anunturi scrise cu litere mari pe paginile colorate de prin aceleasi caiete cu reclame, in legatura cu cea mai moderna cafenea electronica din oras, am cazut intr-un fel de capcana.

            Nu am putu rezista tentatiei si, impins de curiozitate, intr-o seara, cu anuntul in mana, am gasit acea cafenea. Aflata in centrul orasului, pe una dintre nenumaratele stradute inguste, care se scurgeau, precum niste mici afluenti in fluviul strazii pietonale, aceasta a fost destul de greu de gasit.

    Am intrat timid. Gandindu-ma la ce s-a intamplat atunci, acum nu puteam sa nu-mi ascund un fior de groaza. Numele „café“, de pe firmamentul luminos, insela, deoarece hala imensa in care intrasem, nu avea nimic in comun cu o cafenea. Semana mai mult cu o sala mare de clasa a unei şcoli: pe fiecare dintre mesele insirate pe trei randuri se afla asezat cate un computer. La majoritatea, in fata ecranelor, tineri foarte preocupati butonau de zor tastaturile.

            Langa intrare, pe un afis, erau date cateva explicatii in legatura cu aceasta cafenea-club. De aici am aflat ca numele de „café“ era, de fapt, prescurtarea de la: “communication acces for everybody.”

            Am scanat rapid cu privirea afisul, deoarece nu aveam rabdare sa citesc tot ce scria pe el; de fapt nici nu am inteles prea multe de pe afis, mai ales pentru ca acesta era scris in limba engleza.

            M-am uitat in jur in speranta ca voi putea intra in vorba cu cineva. Nu am gasit pe nimeni. Privirea mi-a fost atrasa de o masina ciudata, care imi era total necunoscuta. M-am apropiat. Masina ma indemna:

            „Incearca ultima noutate! Irezistibilele jocuri Virtual-Reality“. Benzi colorate, reclame muzicale, sunete guturale si artificiale de masina scurt-circuitata:

            „O tura gratuita! Viiirrr-tttuu-aalll-reeea-lllitttyyy“

            Nu am rezistat tentatiei de a nu incerca si am acceptat jocul. Mi s-au dat o pereche de ochelari speciali si o manusa. Mi-am pus ochelarii si manusa fara ezitare; ma simteam ca in filmul “Razboiul Stelelor”. M-am urcat pe podiumul ingradit cu un suport de plastic, asemanator cu un tarc.

 

            Printr-o explozie scurta, care m-a luat total prin surprindere, am fost propulsat direct in cea de-a treia dimensiune. In urma mea parca auzeam hohote de ras. Oare cine radea?

            Aterizat brusc intr-o mare de lumina, am auzit in difuzoarele virtuale urandu-mi-se la nesfarsit:

„Bine ai venit! Bine ai venit! Bine ai venit!... “

            Pe podea, printre o multime de desene ciudate, se putea intrezari, fulgerat in laser, scris acelasi lucru: „Bine ai venit!“. Am fost uimit de ospitalitatea falsa a ghidului digital, deoarece in ultimele clipe nu m-am simtit de loc bine venit in acea lume. Am incercat sa ma indrept spre sursa de lumina pe care o aveam in fata. Nu am putut. Surprins, am realizat ca nu pot sa fac nici cea mai mica miscare. Eram paralizat. Caldura ma invaluia, imi simteam si creierul arzandu-mi. Am cerut ajutor masinii.

            „Brain-dead“ si-a dat verdictul Dr. Solomon, dupa ce mi-a facut rapid, in gluma o encefalografie. M-am simtit catapultat intr-un film american, alb-negru si fara continut precum „Wayne`s world“.

            Un cliseu: muzica! Ritmuri indracite de muzica tehno au inceput sa bubuie in difuzoare. Pendulam intre filmul acela tampit si muzica. Totul se transforma, cantecul parea descatusat:

            Bum-bum-bum! ”De unde cunosc oare ritmul acesta?”, m-am intrebat. Bum-Bang! Extaz!

            BANG! O alta explozie! Eram una cu masina! Ce ciudata simbioza. Noul nostru corp se scurge undeva incontrolabil. Mercur naravas!

            „Ajutor!“ , am strigat. „Te rog da-mi drumul“, am implorat computerul, „Spune-mi cine esti?“

            Spre surprinderea mea mi-a raspuns o voce:

            „Sunt ultimul poet-techno!“, si a continuat: „Vei asculta muzica-interactiva-cu-etichete-in-alb. Poti sa alegi intre genurile: trance, drum`n`bass, trip hop, ambient. Vei fi pus sa ghicesti cine a compus muzica. Daca vei recunoaste autorul, vei primi un premiu. Ce anume? Surpriza! Iar, daca doresti cumva sa iei parte la spectacol, vei fi trimis imediat la un concert virtual de muzica tehno. Cere-ne orice si vei primi!”

 

TINERII AU INTORS SPATELE MUZICII ROCK!

 

    Era proiectat cu lumina laser pe podea. Dupa o pauza scurta incepea din nou aceeasi voce:

            „Sunt ultimul poet-techno...“

            Am intins mana spre maneta imaginara si am apasat pe un buton la intamplare. Cu un tiuit de proiectil tras de aproape, sunetul ricosa din metalul difuzoarelor si se opri. Imediat, dupa un harsait la fel cum face un aparat vechi de radio care nu gaseste nici un post, se porni o declamatie in ecou:

            „Sunt ultimul poet-techno

            Am sa devin cosmarul

            de care ti-a fost teama

            Bum-bum-bang!“

Basii vibrau si continua:

            „Am sa fiu visul pe care l-ai visat.

            Bum-bum-bang!

            Voi fi idolul pe care l-ai idolatrizat.

            Bum-bum-bang! Bum-bum-bang!

            Voi fi cel pe care-l vei iubi.

            Bum-bum-bang!

            Da! Intr-o zi ma vei iubi!

            Bum-bum-bang!

            Sunt ultimul poet-techno!”

 

 

TINERII AU INTORS SPATELE MUZICII POP!

 

    A aparut din nou scris pe podea cu laser. Intr-adevar tinerii au inceput sa intoarca spatele muzicii rock si pop, fiind atrasi de noile cluburi techno, unde asculta aceasta muzica noua electronica.

Intr-adevar tinerii danseaza in transa ore in sir in ritmurile euforizante ale acestei muzici instrumentale.

            O pictograma cu semnul „ecstasy“, vopsit intr-o culoare verde fosforescenta, a inceput sa se invarta ametitor pe ecran, cerandu-mi: „e-mail-me!“.

            Mi-a fost teama s-o fac pe aceasta si ca sa scap, disperat am cerut masinii comenzi de navigare. S-au deschis cateva casute de dialog si m-au intrebat daca accept. Am fost de acord si am asteptat raspuns.

Incet, apoi fara sa-mi pot controla miscarile, am inceput sa alunec tot mai adanc in abisul cibernetic. Nu mai vedeam nimic. Nu se mai auzea nici un zgomot; din lumina laser care m-a inconjurat pana atunci au mai ramas doar cateva palpairi sporadice ca de beculete bolnave undeva departe.

            Cu mainile intinse in fata, precum un nevazator, am fost nevoit sa-mi caut drumul in intuneric. Nu am gasit nimic si am asteptat din nou.

            „Ti-ai luat doza necesara de ecstasy ca sa intelegi aceasta muzica?“, m-a surprins o voce de femeie, de undeva din neant.

            Bucuros ca am gasit din nou pe cineva cu care sa vorbesc, am dat prosteste, negativ din cap.

            „Nu? Bine, hai sa zicem ca la inceputul acestei etape nu ai nevoie! Viziteaza-ne doar pagina, asculta-ne muzica si vei avea surpriza vietii tale!“

            “RRRAAAVES PAAARTYYY!” O alta voce a strigat prelung, la fel ca si comentatorii brazilieni la un meci de fotbal, cand se marcheaza un gol.

            O multime de lume. Atmosfera disco. Acestia erau mai deosebiti si discoteca nu prea semana cu cele pe care le cunosteam. Cei din jurul meu dansau de unii singuri, parca in transa, la acea muzica instrumentala compusa de computer.

Beavis  and  Butt-Head  are   the   taste   of   America

            Dupa un timp, a aparut din nou o casuta de dialog si mi-a cerut sa aleg un personaj. Posibilitatile au fost multiple: puteam sa imi petrec seara impreuna cu Pamela Anderson,   daca-mi placeau femeile frumoase sau cu Indiana Jones, daca preferam aventura; ori puteam sa optez pentru un mixaj intre cele doua personaje de film, acesta numindu-se Lara Croft. Puteam, de asemenea, sa aleg intre Forrest Gump si Beavis & Butt-Head. Fara sa ezit, printr-o apasare de buton, am ales-o pe eroina virtuala Lara Croft.

            O femeie tanara mi-a zambit, dar nu era cea pe care o cunoateam. Imbracata intr-o bluza scurta, verzuie fosforscenta, de-o culoare asemanatoare cu aceea a pictogramei cu semnul „ecstasy“, care-mi aparuse inainte pe ecran, se misca rapid, manuind pistolul cu agilitate. De sub bluza i se vedea pielea burtii bronzata. In ombilic avea un inel argintiu. Pantalonii stramti cu talie joasa si talpa inalta a pantofilor ii faceau picioarele sa stea intr-o pozitie destul de caraghioasa. Intr-adevar semana cu zeita digitala Lara Croft. Imaginea virtuala a acestei „goddess of mega-bits“ ma imbratiseaza plina de patos. Visez oare?

            Dupa un timp, undeva sus o fereastra, o lumina palida mi-a tras cu ochiul: semn digital!

            „Pot sa-ti fiu iubita doar pentru o noapte, daca doresti...“, mi-a soptit, apoi a disparut fara sa mai astepte raspuns.

Incepusem sa urasc masina de langa mine. Copia Larei Croft a reaparut razand, apoi a disparut din nou.

            „Stop cadru!“, am cerut in microfonul virtual. Frumoasa care, asa cum a fost prezentata, era un mixaj intre cele doua personaje, Pamela Anderson si Indiana Jones mi-a zambit. O alta femeie, precum o vrajitoare, a incercat sa ma atraga cu farmece spre ea. I-am facut jocul si am intrat in

FETITA SPATIALA

VIRTUALA

                                      hora, dar mi-am dat seama ca ma inselasem. Nu era vrajitoare sau eroina virtuala ori vreun personaj din film. Nu! Era total schimbata! Cu privirea fixa si buzele vinetii, incerca sa-mi ia pulsul din artera aorta cu dintii canini la fel ca un vampir.

„Hai sa ne jucăm dea tomb-raider!“, mi-a propus. „Hai! Vino, vino! Ha-ha-ha!“

            Am refuzat-o foarte hotarat si am dat din mana inmanusata incercand sa o alung. Imi era teama!

            Muzica, din nou muzica! Ritmurile repetate, basii, m-au facut sa urc intr-o alta sfera. Muzica hipnotica!

„Sunt ultimul poet-tehno!“, a inceput sa ma inebuneasca din nou acea voce guturala.

            „Vino! Hai!“

            „Nu!“, am strigat.

            „... am sa fiu visul pe care l-ai visat, intr-o zi ma vei iubi...“

            Bum-bum-bang! Imi adusei aminte unde mai auzisem ritmuri asemanatoare.Bum-bum-bang!

            Basii bubuiau cumplit. Am incercat sa fug. Nu vroiam sa mai ascult acel amalgam infernal de sunete repetate la nesfarsit, dar ritmurile parca imi intrasera in piele si nu le mai puteam scoate. Ce legatura are muzica asta cu Lara Croft? Am inceput sa le amestec pe toate fara sa mai inteleg nimic.

            „Liniste!“, am cerut.

            „Quit the game?“, m-a interbat masina.

            „Nu! Adica da! Vreau sa intru pe Alta-Vista“, am zis cu o jumatate de gura. „Doresc sa navigez!“, am continuat putin mai hotarat.

            Muzica se oprise si m-a mutat din hala mare si galagioasa, undeva intr-un loc linistit. La inceput nu se auzea nici un zgomot.

             Un fulger! A fulgerat din nou prin ecran, de data aceasta aproape paralizant, apoi a inceput sa-mi transmita mesaje prin geamuri crapate.

            Au sosit, au aparut, au disparut. Au aparut altele! Au disparut si acestea! Am fost rugat sa astept, de o voce neutra si rece. Nici o data nu navigasem astfel. Disparuse ghidul pe care   l-am avut pana acum si cu care m-am obisnuit. Au aparut ferestre suprapuse peste fata interactiva, proiectata de masinaria agresiva pe ecranul imens, unde ma vedeam jucand un fel de sotron printre lumini de laser. Doua sunete stridente, discrepante, mi-au taiat timpanul urechilor ca lama unui cutit. A inceput iarasi acea nebunie multimedia.

            „Ajutor“, am cerut fara putere.

            „Rabdare! Asteptati, va rog!“

            „Nu mai pot! Salvati-ma de nebunia digitala! Salvati-mi pagina!“, am implorat. In zadar insa.

            Am mai asteptat putin asa cum mi s-a cerut mai inainte de operator, in speranta ca se va intampla o minune. Dar nimic. Am inceput sa caut!

Alta-Vista, Yahoo, Lycos. A fulgerat din nou culoare. Precum o sageata, acel vis s-a implantat pe ecranul albastru: Alta-Vista!

            A inceput iluzia unui mini-spectacol de lumina si culoare. Am fost intrebat daca accept intrarea. Am primit apoi comenzi de navigare. Incet, in mii de labirinturi reteaua mi s-a deschis!

 

Incet, la fel ca mercurul, prin geamuri crapate, m-am scurs in abisul cibernetic. Eram singur cu masina care a inceput acum, spre surprinderea mea, prietenoasa sa ma ghideze.

            ”Sunt ultimul poet techno! Alergatorul de pe retea!”, am auzit in surdina. Calatoream pe o retea total necunoscuta de dimensiuni enorme! Vizitam pagini virtuale! Navigam la fel ca printr-un imens decor de la Holywood! Nici o data nu mai vazusem ceva asemanator! Ma simteam precum Cristofor Columb descoperind America.

 

 

LEGEA LIBERTATII

Cand crezi ca esti liber cu adevarat,

inseamna ca nu mai exista nici o sapare.

 

Legile lui Murphy

 

 

Stiri, made in USA... Times  Square  din  orasul  New-York, piata numita si “THE CROSSROAD OF THE WORLD”, imensa intersectie dintre cele doua mari artere Broadway si Seventh Avenue, a fost asemanata de catre un grup critic de cetateni cu decorurile unui film de Walt Disney.  Invinuiti de aceasta ”isprava” sunt Times Square B.I.D., deoarece programul lor de a curati si infrumuseta aceasta vestita piata a dus doar la distrugerea farmecului pe care-l avea... JACKPOT JUSTICE... daca un “fotograf-paparazzi” poate deveni milionar dupa ce a facut o singura fotografie unei vedete intr-o ipostaza interesanta si a vandut-o unui ziar, la fel si un avocat american poate sa devina milionar doar dupa incheierea unui singur proces in favoarea clientului sau, daca, bineinteles, se judeca cu cine trebuie... firma americana CSX a pierdut un proces in legatura cu un accident banal, avut loc in urma cu zece ani. Suma despagubirilor se ridica aproape la trei miliarde de dolari americani... BRUCE SPRINGSTEEN, prin muzica de pe ultimul disc continua sa-si arate solidaritatea fata de clasa muncitoare americana si atitudinea critica fata de visul american... 

…New-York a fost depasit de orasul New Orleans in ce priveste numarul infractiunilor, dobandindu-si astfel denumirea de capiatala a crimelor in America. Riscul de a fi omorat aici este de cinci ori mai mare decat in N.Y…. scaderea ratei infractionale se datoreaza, in primul rand, celor care au pus bazele si sustinut indelungata campanie politienească numita: “Nu toleram nimic!”, John Linder si Jack Maple. Datorita acestui efort politienesc numarul crimelor s-a redus cu aproape 40%... Succesul pe care l-a avut programul sau de lupta impotriva infractiunilor l-a ajutat pe primarul orasului New-York, Rudholph Giuliani sa fie reales in aceasta functie... Hip-pop din N.Y. in L.A. de la GRAND MASTER  FLASH  pana la  FLOW  si  X-ECUTIONERS...  Stiri made in USA.

 

 

e – m a i l  A n d r e i.

 

 

“...Ai uitat zilele cand te pregateai sa pleci definitiv din tara? In ciuda insistentelor parintilor tai de a renunta, ai ramas hotarat: vroiai sa emigrezi in America!         

Ai uitat de visul tau american? Atunci nimic nu reusise sa te sperie. Nici o poveste sumbra, nici granitele sau legile aspre. Ai ramas rece la relatarile pe care le-ai auzit despre problemele pe care puteai sa le intampini. Erai hotarat sa-ti implinesti visul american.

 

          Andrei”

”FLASHBACK”

 

 

 

            “La multi ani dragul mamei. Ti-ai luat majoratul!”, mi-a spus mama, felicitandu-ma cu un sarut pe ambii obraji, de parca acel “majorat” ar fi fost un premiu pe care l-am luat la scoala.

            In ziua cand am implinit optsprezece ani, fara sa ma gandesc la consecinte, m-am hotarat sa fac publica hotararea mea luata mai de mult, si anume ca voiam sa plec definitv din tara. Datorita faptului ca orice incercare a mea de a ma rupe de autoritatea mamei mele si dorinta mea de a fi ascultat si tratat pe picior de egalitate de adulti erau intalnite de remarca: “Asteapta pana vei fi major!”, am privit spre acel “majorat”, ca spre un liman, care o data ajuns imi permitea sa hotarasc singur cursul viitor al vietii mele.

    Deci, in ziua cand am implinit optsprezece ani, le-am spus parintilor ca eram hotarat sa plec din tara! Nu mai voiam sa continui sa merg la scoala de care nu aveam nevoie, considerand examenul la care eram fortat sa-l dau, doar o ambitie a parintilor mei, fara sa fie luata in considerare dorinta mea. Nu vroiam nici sa ma angajez intr-o slujbă de la sapte-la-trei, sase zile pe saptamana lipsita de perspesctive.

    Hotararea luata nu mai reusea nimeni si nimic sa mi-o schimbe. Voiam sa plec in America!

    Parintii, auzindu-mi planurile de viitor, nu au inteles nimic, la inceput, apoi ingroziti au avut pe rand cate un acces de furie incontrolabil, dand vina pe numarul mare de filme americane pe care le-am vazut si pe prieteni. Apoi au intrat intr-o stare de indiferenta, intrerupta din cand in cand cu incercari de a ma aduce pe calea cea buna, asteptand “sa-mi vina mintea la cap”. Sperau ca era doar o criza scurta prin care treceam.

    De la curajul pe care l-am avut de a le spune parintilor ca vreau sa fug din tara si pana la doza fantastica de barbatie pe care trebuie sa o ai ca sa pui in aplicare acest lucru, aflasem mult mai tarziu ca era un drum ingrozitor de lung.

 

 

    Dupa cateva zile de la acel eveniment, m-am intalnit cu Alex la cafeneaua Arizona. Am stat putin sus, la etaj, pentru un fel de diversiune, mi-a spus el, apoi am coborat si am  luat-o spre Croco. Ma simteam ca in filmele cu James Bond. Incepand din acea zi, am fost uniti intr-un singur gand: SA TRECEM CLANDESTIN FRONTIERA!

            Pe Alex l-am cunoscut in perioada de practica, trimis de la scoala la intreprinderea clujeana “Sinterom”. El era “frezor-cu-a-cincia” in sectia la care am fost repartizat, iar eu, fiind in practica, eram purtat peste tot, facand cele mai diferite si mai neplacute munci. Singurul care mi-a luat aparare si care a fost impotriva modului in care ceilalti incercau sa ma “califice” a fost Alex.  Ne-am imprietenit destul de repede, cu toate ca era diferenta mare de varsta intre noi. Cred ca eu am fost atras si de faptul ca el era timisorean, iar pentru mine acel oras din care venea el era invaluit de o aura misterioasa. Clujenii, in general, considerau Timisoara ca pe un-oras-de-granita-interzis-cu-influente-vestice. Mai tarziu, in alte imprejurari descoperisem frumusetea orasului de pe malurile raului Bega, dar si partile ascunse lumii din zona ingradita a binecunoscutei strazi Popa Sapca. Din discutii lungi, tatonari de ambele parti, am ajuns amandoi la concluzia ca gandurile noastre aveau un numitor comun: FRONTIERA!

            “Nu ne mai tinem de planul lui Misu!”, imi spuse in soapta in timp ce treceam pe langa cativa smecheri adunati in fata la Continental.

            “De ce?”, am intrebat incercand sa ma tin dupa el ca un catelus.

            “Nu-mi place!”

            “Chiar nu vrei?”, am intrebat din nou timid.

“Nu! Este prea greu! Dar mai este si altceva care nu-mi place.” Alex aranjase cu cateva zile in urma o intalnire cu acest Misu, un fost prieten de-al lui din copilarie, care facuse armata la graniceri. S-au intalnit in mare taina si au discutat aproape codificat. Traseul dat de acesta era pe uscat, pe langa localitatea Bazias din judetul Caras-Severin.

 

frontiero-mito-manisti: subgrupa destul de raspandita a frontieristilor. Ar putea fi numiti si pseudo-frontieristi, deoarece acestia nu au ajuns nici o data in apropierea vreunei granite, cu toate ca doreau foarte mult sa plece din tara, in schimb relateaza autostiutori fel si fel de povesti frontieresti, rupte de realitate, probabil pentru a ascunde lipsa de curaj sau poate din alte motive argumentand in discutii cu: “Dar si eu am incercat sa plec!”

 

            “Nu sunt de loc incantat de traseul pe care mi l-a dat. Poate vrea sa ma puna la incercare. Nu cred ca a avut incredere in mine. Probabil nici nu m-a crezut cand i-am spus ca vreau sa trec frontiera!”, mi-a zis, dupa ce ne-am retras in siguranta in coltul cel mai indepartat de usa al cafenelei Croco.

            “Pe acolo ne toarna. In primul rand, drumul este foarte greu si cand ajungem la fasie suntem epuizati. Iar, in al doilea rand, daca reusim sa trecem, trebuie sa mergem pana in Italia pe la Triest sau pana la Maribor, langa granita cu Austria, ca sa fim in siguranta. Orasul de pe partea sarbeasca, Varset, este cunoscut pentru faptul ca-i da inapoi pe frontieristi. Stiu un tip care a ajuns in Varset si, dupa ce a facut parnaie doua sapamani, l-au dat inapoi fara nici un motiv.”

            “Chiar a facut inchisoare?”, am intrebat uimit.

            “Da! Daca ajungi la ei te condamna doua saptamani pentru trecerea frauduloasa a frontierei. Dar din cate am auzit e bine la ei la parnaie. Te scoate la munca, iti da tigari. Partea proasta este ca nu stim precis ce acorduri de extradare au cu autoritatile romane acum. Din cate am inteles, acestea difera si de la o zona la alta.” Brusc se schimba la fata si incepu cu voce tare:

            “Stii care-i diferenta dintre un optimist si un pesimist? Pesimistul zice: Mai rau ca acum nu se poate!” Alex il saluta pe Goyo care venise la noi la masa si care era cauza schimbarii subiectului.

             “In timp ce optimistul spune: Ba se poate!” Am ras amandoi fortat si ne-am intors spre Goyo, privindu-l ca pe un extraterestru. Am stat aproape o jumatate de ora, discutand banalitati la masa si asteptand ca acesta sa plece.

            In seara aceea, dupa ce am ramas singuri, Alex mi-a povestit pana tarziu, amanuntit, cum vom putea trece granita.

 

 

Micul ghid al frontieristului

 

 

 

acte premergatoare

de trecere a frontierei:

actiuni  intreprinse  in  vederea

trecerii  frontierei,  acestea  fiind

pasibile,  intr-o  anumita  perioada,

cu  pedeapsa  penala.

 

 

aratura:

o  alta  denumire  data  fasiei…

 

 

avertizor luminos:

aparat  cu  o  instalatie  asezata  la  firul

ierbii  care  semnaleaza  luminos  la  atingere.

Acesta  era  ascuns  in  zona 

premergatoare fasiei.

 

 

avertizor sonor:

aparat  cu  o  instalatie  asezata  la  firul

ierbii  care  semnaleaza  sonor  la  atingere.

Acesta  era  ascuns  in  zona  de  dinaintea  fasiei.

 

 

calauza:

persoana  care-i  insoteste  pe  frontieristi,

spre  a  le  arata  drumul,  in  schimbul  unei

sume  de  bani.

 

 

foisor:

turn  de  observatie,  asezat  la  cateva

sute  de  metri  de  fasie.

 

 

fasie:

suprafata  lunga  si  ingusta  de  teren,  cu

nisip,  in  imediata  apropiere  a  frontierei

de  stat.

 

 

fasie falsa:

suprafata  lunga  si  ingusta  de  teren,  cu

nisip,  facuta  pentru  diversiune,  la

distanta  mare  de  frontiera  de  stat.

 

 

frontiera:

linie  naturala  sau  conventionala  care

desparte  teritoriul  a  doua  state.

 

 

frontierist:

denumire  data  celor  care  incercau  sa

treaca  frontiera  clandestin

 

 

garnizoana de graniceri:

unitate  militara  sau  ansamblu  de  unitati

de  graniceri,  stabilite  intr-o  localitate  din

apropierea  frontierei  de  stat.

 

 

granita:

limita  care  desparte  doua  state.

 

 

granicer:

militar  instruit  pentru  paza  la  granita

unei  tari.

 

 

iepure de camp:

alta  denumire  data  de  graniceri  celor

care  incercau  sa  treaca  clandestin

frontiera.

 

 

patrula:

subunitate  militara  de  graniceri  care

indeplineste  o  misiune  de  cercetare,

de  paza  si  control  pe  un  anumit  traseu.

 

 

panda:

loc  ascuns  de  unde  se  poate  pandi,

in  care  granicerul  statea  asezat  pe  burta  sau

in  gropi  de  aproape  un  metru  si  jumatate,

amplasarea  acestora  fiind  schimbata  periodic.

 

 

pandar:

granicerul  care  sta  de  paza  in  panda.

 

 

pichet:

cladirea  in  care isi  are  sediul  o  subunitate

de  graniceri.

 

 

pichet de granceri:

subunitate  insarcinata  cu  paza  unui  sector

al  frontierei.

 

 

tentativa de trecere

frauduloasa a frontierei:

actul  de  incercare  de  trecere  a  frontierei

pasibil  cu  pedeapsa  penala.

 

 

trecere frauduloasa de

frontiera:

actul  de  trecere  clandestina  a  frontierei  de

stat,  pedepsit  penal  in  cazul  repatrierii  fortate.

 

 

salupa:

ambarcatiune  cu  motor,  folosita

de  graniceri  la  patrulare  pentru  paza,  dar

si  preventiv,  in  apele  tertoriale,  cu  traseu

schimbat  foarte  des.

 

 

zona de granita:

zona  de-a  lungul  unei  granite,

lata  de  aprox.  10  km.

 

 

zona granicereasca:

regiune  de-a  lungul  unei  granite,  pazita

de  graniceri  in  colaborare  cu  locuitorii.

 

 

Nu am sa pot uita privirea mamei cand mi-am luat ramas bun de la ea in holul apartamentului, in noaptea plecarii, imbracat ca un padurar, cu un rucsac in mana in care aveam doar lucrurile necesare drumului. In rest nimic. As fi vrut sa-mi iau cateva carti, doua sau trei discuri, niste casete, dar nu-mi permiteam sa ma incarc cu bagaj inutil. Cateva adrese si numere de telefon de care as fi putut avea nevoie in caz de reusita, le memorasem. Cand am iesit din casa, mamei ii impietrise o lacrima pe obraz in timp ce, fara cuvinte, ma imbratisa.

Statuseram toata noaptea de vorba, in sufragerie, cu toate usile inchise la lumina difuza a unui bec de veioza, de teama sa nu fim descoperiti. Eu incercasem sa-i arat ca fuga imi era justificata, iar ea ar fi vrut sa ma impiedice, sa ma opreasca sa plec din tara, folosind toate mijloacele care ii stateau la dispozitie. Nu reusise!

            Alex ma astepta jos in casa scarilor, echipat si pregatit si el, gata sa pornim la frontiera. “Hai grabeste-te!”, ma intampina el, in loc de salut.       “Ai luat totul?”

            “Da”, am raspuns emotionat inca de despartirea din holul apartamentului.          

            ”Cum a reactionat mama ta?”, ma intreba uitandu-se atent la mine. Vazandu-ma ca tac se opri din mers si raspunse tot el.

            ”Asa sunt batranii. Uite, si parintilor mei, le este foarte greu sa accepte ca nu voi fi impreuna cu ei la batranete… Hai sa mergem!”, ma indemna, in timp ce-si aranja rucsacul si incepu sa ia viteza.  

”Au muncit o viata, au facut o casa, au strans cate ceva, au crescut un copil si dintr-o data descopera ca fundamentul pe care si-au construit viata este de nisip si le fuge de sub picioare.”

Vorbea destul de tare in timp ce mergeam cu pasi mari spre gara, de unde urma sa luam acceleratul Iasi-Timisoara. Dupa ce-si muta rucsacul pe celalat umar continua: ”Parintii mei, cand au auzit ca vreau sa plec din tara, nu s-au gandit ca decizia pe care am luat-o imi va schimba viata inspre bine. Ei s-au vazut parasiti. Si noi ce o sa facem aici? Pe noi cui ne lasi?, m-au intrebat.”

            Din vorba in vorba am ajuns pe strada Horea. Orasul era pustiu si intunecos. In fata la cofetaria Urania ne-am oprit, aprinzandu-ne fiecare cate o tigara, pornind apoi, la fel de rapid ca inainte, spre gara. Eu de abia puteam sa ma tin dupa el. Am trecut pe langa un grup de maturatori care stateau la o sueta. Precauti am tacut cand am depasit pasarile de noapte. Doamne, cat imi era de frica sa nu fiu descoperit! Imi era teama si sa ma gandesc la frontiera.

 

 

            Instalati singuri in compartimentul rece de clasa intai al acceleratului Iasi-Timisoara, ne-am aprins fiecare cate o tigara si am ramas in asteptare.

            ”Era periculos sa mergem cu nasu’ si daca tot am cumparat bilet, cel putin sa fie la a intaia!”, argumenta el faptul ca a cumparat bilete asa de scumpe.

            Gara incepuse sa se goleasca. Animatia din jurul trenului disparuse la auzul suierului strident de la locomotiva. Am pornit.

            ”Ma crezi ca n-o sa-mi fie dor de Cluj niciodata?” 

            ”???”

            Acum cand ma gandeam la zilele acelea, imi dau seama ce naiv a fost Alex.

            ”De abia astept sa ajungem dincolo! Daca avem noroc, duminica suntem la sarbi in lagar la Padinska Skela.”

            Restul drumului Alex mi-a povesti de lagarul de langa Belgrad, de modul in care se poate emigra in America de acolo, de serviciile consulare, de functionari, de formulare, sponsori, bilete de avion si alte lucruri interzise.

 

 

            Bip! Computerul imi semnala sosirea unui mesaj. L-am ignorat. M-am ridicat de pe scaunul de la birou si am facut cativa pasi prin camera. M-am dus la oglinda de pe perete.   Mi-am privit chipul. Nu am fost multumit de ce am vazut: fata nebarbierita, ochii obositi, cu cearcane negre sub ei.

 

            BIP! BIP!

 

 

 

 

 

 

”Green Card Options – Permanent Entry”

 

 

”A person who is admitted to the USA on a permanent basis is issued a GreenCard and is known as an immigrant.

Pemanent entry is usually a much more complex and difficult process than temporary entry since the stakes are higher. The right to live and work permanently in the United States and the prospect of U.S. citizenship for the applicant and family members are much sought-after prizes.

 

Permission may be obtain through one of several classifications as a result of a Family-sponsored or Employment-based petition, by ”winning” the Green Card (DV) Lottery or being accepted as a Refugee or Asylee.

There are four Family-sponsored ”preferences” or sub-classifications. Three are for family members of U.S. citizens while one is for spouses and children og Green Card holders.

 

Which of the five Employment-Based Preferences is applicable to a worker depends on the qualifications and reknown of the alien. Entry may be relatively quick and uncomplicated or it may be very long, difficult and possibly unsuccessful.

Permanent entry involves dealing with one or more og the three major gouvernmental bodies involved in the immigration process: The Departments of Labor and State and the Immigration and Naturalization Service (INS).

 

Permanent entry in an Employment-based preference usually begins with a job offer to a worker outside the U.S. or to someone working in temporary status in the U.S. It may also begin with a request to convert a nonimmigrant employee’s status to immigrant.”

 

 

http://www.ncf.carleton.ca/~dy586/Greencrd.htm

 

 

 

Bip! Clic! Liniile de aparare impotriva intruziunilor vor fi distruse. Aveam nevoie de o parola! Cand voi afla acea parola toate problemele mele se vor rezolva. Accesul neautorizat spre vest mi-a fost descoperit. In oglinda in spatele meu imi aparuse un granicer.

 

 

            ”S-T-A-A-A-I!” Se auzi un strigat prelung in urma noastra. In aceasi secunda in care am auzit vocea granicerului si ne-am oprit, toate visele noastre au disparut ca furate de un magician cu o puscatura de degete. Visele despre tara tuturor posibilitatilor. Visele americane au fost eclipsate de umbrele granicerilor.    

In fata se vedeau luminitele orasului sarbesc Bela Crkva care reprezentau pentru noi poarta spre vest. Acestea au disparut in momentul in care am fost legati la ochi. Mainile ne-au fost legate brutal. Sfoara groasa imi intrase adanc in carne. Am fost perchezitionati minutios, apoi impinsi de la spate de maini invizibile de graniceri, am coborat prin acelasi loc pe care urcasem, am dedus aceasta simtind sub talpa ghetelor cararea batatorita. Am auzit ”i-me-se-ul” granicerilor care ne astepta cu motorul pornit. Un miros de motorina si transpiratie imi taie repiratia.

            ”Astia-s, ma?”, intreba cineva din masina.

            ”Da, sa traiti!”

            ”Cati sunteti, ma?”

            ”Doi”, am raspuns noi in cor vocii din intuneric.

            ”Sigur, ma?”

            ”Da”

            ”Las’ ca vom afla imediat!”, zise aceeasi voce sceptica si incepu sa dea niste ordine scurte intr-un limbaj neinteles de noi. Probabil alti graniceri au fost trimisi sa caute amanuntit in zona, sa verifice si fasia de nisip, daca nu avea urme de pasi care ar fi demascat o trecere de frontiera, aceasta fiind inlesnita de diversiunea care ar fi putut fi facuta de noi. Se mai intamplase ca cineva sa atraga atentia granicerilor intr-o parte, iar, pe alta parte, care ramanea nepazita, sa treaca un grup mare de frontieristi, fara nici o problema.

            Masina porni incet. Am incercat sa-mi ridic putin capul ca sa ma uit pe sub carpa cu care eram legat la ochi. Am intrezarit un firicel de lumină de la becurile de la bordul masinii.

”Lasa capul jos, ma!”, mi se comanda de undeva din spatele meu. Bineinteles, faptul pentru care am fost legati la ochi era sa nu vedem nimic din zona apropiata fasiei, ca nu carecumva sa descoperim locul de panda in care stateau granicerii, numarul militarilor intr-o patrula, daca aveau caine sau nu, traseul masinii si alte secrete graniceresti.        Incepu sa ma doara incheiturile mainilor. Ma uimise modul brutal in care am fost legati la maini cu sfoara groasa. Nu reusisem sa inteleg de ce nu folosisera catuse.

            Intrati in garnizoana de graniceri, am fost dat jos din masina si imbrancit intr-un hol mic. Dupa ce mi s-a dat jos carpa de la ochi, la lumina difuza mi-am vazut tovarasul, trist cu capul in pamant. Un militar foarte tanar cu fata plina de cosuri ne poftise timid intr-un birou. Am intrat si am cautat privirea lui Alex. Am gasit-o i-am zambit fortat, el mi-a raspuns in acelasi fel si am ramas amandoi tacuti in asteptare. Ce puteam sa ne mai spunem?

 

 

”Mare noroc aveti, mai baietilor!”, a spus unul dintre cei doi militieni care venisera la arestul militiei din Oravita sa ne excorteze. Urma sa fim trimisi inapoi in Cluj si preluati acolo de cei care se ocupau cu frontieristi.           Negasindu-si locul pe bancheta stramta din comparti-mentul trenului de clasa a doua, se foii nemultumit, in timp ce repeta:

            ”Mare noroc ati avut, ma!” Isi deschise cu greu copcia de la gulerul cazon al tunicii si rasufla usurat. Se uita la mine, apoi la Alex si continua:

”Unde v-ati pornit, ma? Ce credeti voi ca dincolo umbla cainii cu covrigi in coada? Nu stiu ce minte ati avut. Daca vi se intampla ceva? Ei, ca nu sunteti voi ai mei, sa vezi ce bataie v-as trage sa va vina mintea la cap!”  

Multumit de morala pe care ne-o facuse, se uita pe geam, in timp ce trenul se urni din gara. Cativa calatori curiosi se uitara pe geamul usii compartimentului, cautand locuri libere. La vazul calatorilor ciudati, murdari, nebarberiti, incatusati la maini si excortati de doi militieni treceau grabiti mai departe. 

            Acelasi militian vorbaret continua:

            ”Uite, acum scapati cu o amneda penala, duceti-va acasa si sa va vedeti de treaba. Mergeti la munca si sa va iasa prostiile din cap! Bine, ma? Oricum o sa fiti dati in grija sectoristului care o sa va controleze.”

            Am dat afirmativ din cap si, dupa ce vorbaretul isi facu de lucru cu pachetul cu mancare, care probabil era mai important ca orice,  am incercat sa dorm putin si sa uit de toate, sprijinindu-mi capul in spatarul rece a canapelei.

            Am incercat sa derulez inapoi filmul tentativei pe care am avut-o de trecere a frontierei. Nu am reusit. ”Scapati cu o amenda!”, a zis militinanul. Parca era asa de simplu. Ce usor ii era lui sa ne consoleze. 

Am intredeschis ochii. L-am privit pe Alex care incerca, probabil, si el sa doarma. Cei doi militieni molfaiau cu pofta slanina cu paine si ceapa dintr-un ziar unsuros. Scarbit am inchis din nou ochii.

Ce cosmar! Nu puteam sa-mi adun gandurile. Imi apareau doar clisee din ultimele zile in fata ochilor. Printre gene m-am uitat pe geam. In viteza trenului aparu o casa, un gard alb, o livada, un maidan, cateva capite de fan. Treceau toate rapid, la fel ca si gandurile mele. ”Doamne! Am fost prinsi! Cum de a fost posibil? Oare cum am sa ma intorc acasa? Ce vor zice parintii?”, imi repetam la nesfarsit.

Chiar daca eram complet distrus, dintr-o data, inexplicabil, ma cuprinse o stare de optimism ciudat. Leganat in ritmul rotilor de fier, sunetul lor fiind preluat de un sintetizator electronic trimis ”surround”: Bum-bum-bang! Bum-bum-bang! Muzica, muzica asa cum nu mai auzisem niciodata.    

Cateva zgomote din compartiment si ritmul sacadat al rotilor, amestecat cu ”flash-uri” din ultimele zile, au inceput sa-mi arate drumul.  

Dintr-o data nu mai imi pasa de nimic. Stiam ce aveam de facut o data intors acasa.  Stiam! 

TREBUIA  SA  PLEC  DIN  NOU  LA  FRONTIERA!

 

 

 

TOTUL!  - pe o cartela de plastic -

 

 

 

            La sfarsitul saptamanii am intrat in supermagazinul Bilka, situat la perferia orasului, ca sa imi fac cumparaturile. Magazinul imens avea rafturile ticsite cu marfuri de toate felurile, in ambalaje stralucitoare, care m-au coplesit.

Speriat de spectacolul societatii de consum, am umplut repede un cos cu cateva lucruri de care aveam nevoie si m-am indreptat in goana spre o caserie, ca sa platesc cat mai repede si sa ies afara. Sa fug si dintre oamenii stresati din jurul meu, care umpleau cosuri mari cu tot felul de produse, controlandu-si fiecare preocupat listele lungi. As fi vrut sa actionez la fel ca si un consumator politic impotriva acestui ”show” al societatii de consum. Sa protestez tacut impotriva unor marfuri.   

Consumatorul politic cu mijloace simple incearca sa influenteze. Eu nu aveam nici curajul, nici vointa sa o fac, asa ca m-am asezat la coada cu “indispensabilele” marfuri.

 

 

 Consumator politic sau doar simplu consumator.

 

 

            La caserie mi-am insirat marfurile pe banda rulanta si am asteptat ca acestea sa-mi fie scanate. Aparatul raspundea cu un ”bip” la fiecare pachet.  

“96 de coroane, va rog.”        

Am scos cardul de plastic ca sa platesc. Am tastat codul la masina din fata caseriei. In scurt timp, mi-a aparut mesajul “respins” pe ecranul aparatului. Caserita mi-a zambit intelegator. Am mai incercat o data. Acelasi raspuns. De data aceasta caserita ma privi cu neincredere. Am intors cartela de plastic pe toate partile, m-am scuzat si am cautat alt card. Am gasit. Acesta a functionat fara probleme. M-am grabit sa platesc si am iesit nervos din magazin, gata sa izbucnesc ca si Michael Douglas in filmul ”Falling Down”, cand, calcat in picioare de toata lumea, a inceput sa traga cu arma, fara motiv, in tot ce se misca.

            Am intrat intr-o cabina telefonica ca sa sun la banca, sa intreb ce s-a intamplat de     mi-au inchis contul. Aparatul telefonic functiona doar cu cartela telefonica. O data iesit afara, am cautat cu privirea un chiosc de unde sa pot cumpara o asemenea cartela. Am gasit si     iata-ma in posesia unei cartele pentru telefon, platita cu o alta, “plasticul-de-bani-marunti” si am fugit la cabina telefonica. Am format numarul de telefon al bancii, iar, dupa scurt timp, in receptor mi-a raspuns o voce de robot:

            “Ati sunat la ”Den Danske Bank”, tastati cifra unu daca doriti accesul la contul dvs., tastati cifra doi daca doriti sa rambursati bani din alt cont, tastati cifra trei daca doriti alte informatii, tastati cifra patru daca...”

            Am trantit receptorul suparat ca pierdusem atata timp degeaba si ma simteam tot mai mult la fel ca si Michael Douglas. M-am stapanit insa, am scos cartela din telefon si am   bagat-o in portofel, acolo unde le aveam insirate frumos si pe celelalte.           Cartelele mele erau insirate in perfecta ordine. Una dupa alta, frumoase si colorate. Cartelele mele de plastic. Una pentru banca, alta pentru credit la statiile de benzina, una pentru biblioteca, doctor, posta, biroul de copiat acte, pentru centrul de inchiriat casete video, toata viata mea pe niste cartele de plastic.   

            Da! Cheile de acces, codificate, care imi permiteau intrarea la diferite conturi, cartoteci si servicii de tot felul.

    

 

Poluare informationala era scris cu litere de o schioapa pe o banderola, care se invartea incet pe ecranul computerului. 

Am intrat la ”Worlds Chat”, fara sa gasesc nimic interesant. Am trecut in revista plictisit ”Brandys Babes”. Cu un ”clic” scurt am deschis casuta de dialog unde aveam ascunse ”preferintele”. Am intrat pe ”Clujul Virtual” sa controlez starea meteorologica. Ploua.   Degetul aratator mi se indrepta spre tasta ”Esc”. Nu am apasat-o si am navigat mai departe pe paginile ”Romaniei Virtuale”. Aici aveam acces la o lista completa a mass-mediei din Romania pe Internet – ziare, reviste si canale TV.   

Inedita posibilitate de a alege din multitudinea de informatii care imi erau puse la dispozitie, fara sa fiu indrumat de cineva, asa cum am fost atata vreme, cand informatiile au fost alese si mi-au fost servite de educatori, invatatori, profesori sau bibliotecari, ma coplesea. Nu puteam sa sortez si sa casez ce nu imi era necesar.

 

            Mi-am croit drum, din nou, spre pacatoasele de ”Brandys Babes”. Dupa ce am considerat ca mi-am luat doza necesara de “surfing on the wilde side”, am incercat printr-un clic cu mousul sa ma imbarc pe o nava spatiala virtuala.

Mi s-a permis accesul si in scurt timp sunt rugat sa-mi aleg un personaj. Erau o multime de posibilitati: animale, monstrii, pasari, figuri de desene animate. Cu greu m-am decis. Mi-am ales o pasare si sunt teleportat direct pe naveta spatiala. Dupa ce am trecut  printr-o poarta, am intrat in niste labirinturi ciudate, unde am fost testat. Mi s-a dat aprobarea, o stampila pe fund, si am aterizat direct intr-o sala mare de receptii. Aici am incercat sa intru in discutie cu alte personaje. Cu un clic pe butonul mousului am apasat pe o alta pasare si i-am propus o sueta. M-a refuzat.          

Alti invitati discuta intre ei, in timp ce apar din ce in ce mai multi musafiri. Fiecare, dupa ce intra, se prezinta frumos si se amesteca cu restul invitatiilor. Marea lor parte si-au gasit cate un tovaras de conversatie, in afara de mine. Mi-am adus aminte de Netrunner. Nu luasem inca legatura cu el.           

Cate posibilitati iti ofera spatiul cibernetic! Fantastic!

            Am iesit din sala de receptii, incepand sa fac ture. Pe un coridor era un hublou. Am privit afara in spatiu. In departare se vedea Pamantul. ”Esc”

 

        

”B i g    i s    b  e  a  u  t  i  f  u  l”

 

 

Postasul in uniforma sa rosie mi-a adus o citatie de la Fortele de Munca pentru a doua zi. Nu voiam sa ma angajez deocamdata. Ofertele de munci necalificate pe care le-am primit pana acum nu ma interesau, cu toate ca mi-ar fi oferit posibilitatea de a castiga bani mai multi decat prima de somaj pe care o primeam, si prin munca mi-as fi redobandit independenta si... “Incep sa gandesc la fel ca si asistentul social, care are cate un sfat in fiecare situatie.”, mi-am spus, in timp ce pescuiam un compact-disc din gramada pe care o aveam sub masa, varandu-l in ghetto-blaster.

            Lenny Kravitz a declarat ca ”muzica rock’n’roll este moarta”. Aceasta declaratie a fost folosita cu ironie drept titlu pentru ultimul sau album, destul de contradictoriu, deoarece tot acelasi Lenny Kravitz cu imaginea care si-a creat-o, de hippist vizionar al anilor nouazeci, nu a facut altceva decat sa reinvie muzica rock. Aceeasi muzica o declara acum moarta.

            Muzica rock este destul de des drenata de capacitatea de a mai apare cu ceva nou si totusi David Bowie, numit si cameleonul rock-and-roll-ului, scoate albume care nu se tem sa tinda spre secolul douazeci si unu. A inceput numaratoarea inversa, muzicala, spre urmatorul veac, unde, in ciuda concurentei noii muzici techno, cred ca va supravietui!

            Muzica rock’and’roll este declarata moarta si totusi ”The Rolling Stones” au revenit, ajungandu-si concurentii din urma, depasindu-i chiar. Doar ei pot produce cele mai spectaculoase concerte, cele mai… cele mai mari...

 

 

            Cand am cumparat ultimul disc numit ”Stripped” al grupului ”The Rolling Stones”, vanzatorul m-a acostat la modul: intreaba-constant-si-impertinent, daca sunt un mare admirator al acestui grup. Fara sa astepte raspuns, plin de profesionalism, a inceput sa-mi insire tot ce i se poate oferi unui “fan” al acestui grup: discuri, reviste, carti, afise, suveniruri si ultima noutate CD-ROM. Primul de acest gen, CD-ROM-ul interactiv numit ”Vodoo Lounge” este un “must” pentru cel interesat de grupul ”The Rolling Stones.”

            Dupa ce am platit discurile, am iesit din magazin avand senzatia omului prostit. “La ce aveam eu nevoie de un disc interactiv?”, m-am intrebat tot drumul spre casa. In semn de protest, o vreme nu am atins discul, aducandu-mi aminte de fiecare data de acel vanzator impertinent, care profitase de slabiciunile mele.

 

 

            Seara trecuta insa, atras de ceva necunoscut, am pornit computerul, am gasit acel      CD-ROM cu ”The Rolling Stones”, l-am introdus in computer si uimitor de repede am fost primit in lumea lor interactiva. 

Usa de la intrare a fost deschisa de o femeie extrem de frumoasa, care m-a invitat cu un zambet inauntru… ”the rock-and-roll is dead?”

 

 

e-mail  Am controlat posta electronica, in speranta ca nu este Andrei. As fi vrut sa ma gardez impotriva intrusilor electronici. Measajul era nesemnat, dar nu imi era greu sa-mi dau seama cine a fost expeditorul. Dupa ce am vorbit ultima oara cu Sergiu la telefon, am dat peste o revista in care am citit despre o firma numita ”Cyber Promotion” si care si-a deschis o retea proprie de “masini-relay”. Aceleasi masini despre care imi povestise el.             

            ”De ce visul american?”, scrisoarea incepea cu o intrebare.

 

Am rulat textul rapid ajutat de cursor, sa vad cat este de lung si sa mai caut o data  semnatura. Scrisoarea era destul de lunga si nu ma inselasem, in ce priveste semnatura, cand m-am uitat prima data, aceasta lipsea.

 

            “...Noi europenii, cu toate ca suntem asaltati in viata zilnica abuziv si agresiv de tot ce este american, refuzam sa ne americanizam. Ne opunem vehement!

            Parerea mea este ca acestea sunt doar aparentele, suntem astfel numai la suprafata. In adancul sufletului nostru, undeva, ascuns, avem un mic vis american numai al nostru. Fiecare avem o nemarturisita dorinta de a trai in felul in care o fac americanii. Le admiram masinile   mari, suntem invidiosi pe retelele lor de autostrazi, visam sa locuim in zgarie-nori.

            Noi suntem defapt americanizati de mult, fara s-o recunoastem. Gandeste-te la tehnologia americana in Europa, incearca sa enumeri firme americane care ne-au cucerit!  Hai! Microsoft, Motorola...

            Hai, insira! Ai gasit? Incearca!

            Cauta simboluri americane. Uite, de exemplu pantalonii blue-jenas, care, dupa cel    de-al doilea razboi mondial au devenit un simbol, reprezentand in Europa tot ce era american, si totodata devenind, in anii ’60, o parte din tinuta de protest a hippistilor.

            Mai cauta si tu exemple de simboluri americane...”

            Degetele mi se indreptara spre tastele magice Ctrl, Alt si Delete, dar, fara sa vreau pana, sa apas pe ele, am enumerat in gand Coca-Cola, Marlboro, Mc Donalds.

 

 

            Am dat drumul la televizor. Reclame. L-am inchis si m-am intors din nou la computer.

Fara sa prea am chef de ceva, am inceput sa navighez pe retea si, ca sa evit reclamele electronice care apareau in numar din ce in ce mai mare amintindu-mi foarte mult de cele de la televizor sau de reclamele colorate din cutiile postale, am intrat pe “Internet Movie Database”.

O lista lunga de “film-goofs”, adica greseli de regie la unele filme cunoscute, mi se derula pe ecran.        

Noutati! Filmul de desene animate “Beavis and Butt-Head do America”    “Cu ce raman spectatorii dupa vizionarea acestui film?”, a fost intrebat Butt-Head de un reporter virtual. El a raspuns:  

“Cu bonboane, floricele de porumb si altele ce nu au fost consumate in timpul filmului! Heh-heh-heh-heh! Heh-heh-heh!” FLASH!

           

 

M-am impiedicat de o multime “junk-mail-uri” trimise de teroristii de pe retea. Au aparut manifeste cu titluiri explozive, unul se numea: “o bomba sub mediul inconjurator!”    Hippisti din spatiul cibernetic iau atitudine. Nu este nici o diferenta intre cei din anii saizeci, cand demnostrau intr-un nor de hasis si acestia de acum care se folosesc de reteaua Internet.

            “Save the Earth!”

 

 

 

stiri

 

...stiri externe: norvegienii sunt chemati la urne... s-au gasit supravietuitori in urma accidentului feroviar... trei persoane au fost condamnate la moarte in statul Texas...

...stiri interne: cheltuieli neasteptat de mari cu constructia noului pod... 36% din panza de apa freatica este poluata... sunt prinsi numai 20% din strainii care intra clandestin in tara,  trecand fraudulos granita dintre Germania si Danemarca...

 

 

              

disco   disco   disco   disco   disco   disco   disco

 

 

 

            Automatul pentru bauturi racoritoare era pus intr-un colt in holul mic. Peretele de langa acesta era mazgalit cu grafitti. Urme de lipici galbui si bucati de hartie ramase de la afisele care au fost rupte neglijent, pistruiau peretele. Un afis stramb anunta ca pe marea scena a dicotecii “BLITZ” va fi un concert cu ”Deepest Purple”, nume confundabil cu cel al cunoscutului grup heavy. Membrii acestei noi formatii se descriu ca “cei mai fanatici dintre fanaticii grupului Deep Purple.”

In schimb la doua fise, automatul imi arunca o sticla de Coca-Cola. Am deshis-o si am baut putin, in sila. Bautura calda si guma de mestecat din gura, combinate, aduceau a gust de medicament.

            “Nu-i nici o miscare aici! Clubul asta-i imputit!”, am auzit o voce in spatele meu. Doi tipi ieseau in graba, iar unul dintre ei, foarte indignat, ii explica celuilalt de monstruoasele “tehno-partys” care se tin la ”Packhus 11”, care se afla in portul liber.

            “Pop este ca un fel de junk-food al muzicii. Nu am de loc chef sa ascult grupuri cu muzica dulceaga care te curata-mintal!”

            Un zambet mi-a aparut pe buze. Indignatul, ajuns in strada, fluiera cu un deget si ca la comanda aparu un taxi. Ei se urcara rapid si taxiul se amesteca cu multimea luminilor galbui si rosiatice de pe artera puternic circulata la ora aceea. Am iesit impreuna cu ei si am ramas blocat. As fi vrut sa merg si eu la asa numitul ”Packhus 11”, dar nu aveam bani de taxi.             Suparat, am mers putin pe trotuarul umed urmarind sclipirile lumintelor din vitrine, jucand un fel de sotron printre stelute. Regulile le stiam numai eu. Dintr-un intrand destul de lat, tapetat cu oglinzi, printr-o usa larg deschisa, rabufneau basii unui ritm disco. Era Gloria Gaynor sau Donna Summer, nu mai avea importanta. Am intrat simtindu-ma in lumea mea.

 

 

“Nu stiu cum sa-ti spun, dar daca intr-adevar vrei sa recapitulezi muzica anilor optzeci, trebuie sa incepi cu grupurile reprezentative ca si Duran Duran, Roxy Music, Wham, Ultravox sau Human League. Nu cred că tu stii, dar in acea perioada, cu felul de viata al vedetelor exagerat decadent, se tineau chefuri nesfarsite intr-un loc undeva intre pamant si paradis, intr-o aroma de cocaina si bauturi alcoolice.” M-am trezit la bar urcat pe un scaun inalt langa o tipa tanara care se uita intelegator la mine in timp ce-i vorbeam despre vedetele anilor optzeci din discotecile cu peretii imbracati in oglinzi. Ea parea genul de romantica care asculta in       dupa-amiezile ploioase muzica grupului ”Take That”, sau se uita la televizor la serialul ”Bevery Hills”. 

            “Nu cred ca mai ti tu minte, dar a fost o data, cand lumea mergea la un magazin de discuri, alegea, asculta, si cumpara un disc cu un grup sau un artist. O data ajuns acasa punea discul pe gramaofon si asculta: prima piesa de pe fata intai, a doua piesa de pe fata intai, pana la sfarsit. Apoi intorcea discul pe fata a doua si incepea cu prima piesa, a doua piesa de pe fata a doua si asa mai departe. Astfel se asculta un disc, in intregime, si nu la intamplare, sa pierzi din totul care-l formeaza discul.”, m-am oprit surprins de viteza pe care o luasem in ai explica, am luat o ingititura din paharul de bere, si vazand ca o interesa, am continuat:

            “Acum s-a terminat! Nu!  Lumea nu mai are chef de asa ceva. Au aparut colectiile, asa numitele compilations cu piese de mare succes de pe listele topurilor de muzica. Discurile cu un singur cantaret sau grup au pierdut teren in favoarea celor in genul: Absolut Music, More and More Dance sau Absolut Let’s Dance.”          

Tipa se uitam la mine ca la un caz incurabil, imi zambi si ma intreba schimband subiectul:

            “Nu ai chef sa mancam o pizza?”

            “Cum sa nu, putin mai tarziu”, i-am spus uitandu-ma la ringul de dans care se aglomerase cu tineri. Nu recunoscusem cine canta si putin agasat am continuat:

            “Uite! Aceste colectii sunt perfect croite pentru tinerii moderni. Avantajele sunt evidente! Nu mai este nevoie sa cumperi douazeci de discuri diferite, colectiile avand 15-20 de numere cu tot atat de multi cantareti. Muzica o cunoastem deja. Doar numerele unu din topuri! Hai la pizza”, i-am spus tipei care asculta grupul ”Take That” in dupa-amiezile ploioase si am scos-o de mana din discoteca supra aglomerata.

 

 

 

E-mail, Andrei       

Ellis Island, aceasta insula se afla la intrarea in portul orasului New-York. Intre anii 1890 si 1930 au trecut 12 milioane de emigranti pe insula aceasta, unde a fost cel mai mare centru de   triere a emigrantilor inainte de a le fi acceptata intrarea si stabilirea in Statele Unite ale Americii.

 

 

            ”...Fata necunoscuta pentru noi a vestului era pazita de graniceri, ametiai de sloganuri, juraminte si de grandoarea misiunii lor. Mijloacele de care acestia s-au folosit au fost: fasia, fasia falsa, gardurile de sarma ghimpata, patrula, panda, avertizoarele sonore, avertizoarele luminoase si multe altele.

            Tu le stii la fel de bine ca si mine, nu mai este nevoie sa ti le enumar. Un inamic insa, care nu a fost luat de multi in considerare si care s-a dovedit eficient, a fost calauza falsa! Nimeni nu stia de existenta acestora. Numarul frontieristilor prinsi cu o astfel de calauza a fost foarte mare. Acesti tipi dubiosi care cunosteau foarte bine zona de frontiera, in schimb la o anumita suma de bani, promiteau ca te trec granita.

            Din nefericire am fost victima unei astfel de calauze si am aterizat direct in bratele granicerilor.

            Ti-am povestit mai demult cum prima data trebuia sa ma intalnesc cu el la Croco.      L-am asteptat vreo doua ore. El nu venise la intalnire. Atunci m-am gandit ca poate era un semn si nu ar trebui sa-l mai caut, dar din pacate nu mi-am urmat presimţirile si dupa numai doua zile, ne-am intalnit din nou si am plecat la frontieră.

            Tipul a fost foarte precaut. Nu stiam absolut nimic despre el si totul era invaluit intr-o enigma totala. Stiam doar ca plecam din Stamora-Moravita. Suma, in valuta, la care cazusem de acord sa o platesc pentru trecerea frontierei, nu a vrut sa o primeasca la început. Mi-a spus ca dupa ce vom trece voi plati, asta fiind si o garanţie pentru mine ca nu ma inseala. Atunci ar fi trebuit sa-mi se porneasca toate alarmele si sa-mi dau seama ca ceva nu era in regula.

            In Stamora-Moravita am ajuns intr-o dupa-masa cu un tren de navetisti din Timisoara. Cand ne-am dat jos din tren, pe peron erau doi graniceri care controlau calatorii. Am ajuns langa ei, iar calauza mea le-a facut un semn discret. Ca prin minune au trecut doar cu privirea peste noi de parca nici n-am fi existat.

            Calauza mi-a spus ca-i cunostea si totul era aranjat din inainte. L-am crezut. Din gara urma sa mergem la un cunoscut de-al lui in sat, unde trebuia sa ne mai intalnim cu doi frontieristi si dupa miezul noptii sa o pornim spre frontiera. Dupa spusele calauzei, casa acestuia avea gradina care dadea direct in fasie, iar la ora unu noaptea, cand granicerii faceau schimbul de tura, o taiam direct la sarbi fara probleme.

            Nici dupa ce am ajuns la aceea casa din sat si am cunoscut gazda, nici dupa ce ne-am intalnit cu ceilalti frontieristi nu am pus o clipa la indoiala planul care mi-l prezentase calauza. Orice urma de scepticism disparuse. Ma daduse gata modul nonsalant cu care trecuse in gara printre graniceri. Cred ca ma vedeam deja “dincolo”!

            Asa cum ti-am scris la inceput, dezamagirea mi-a fost totala, cand acest ”dincolo” a fost doar dupa cateva sute de metri in spatele casei amicului acestuia de unde ne-am pornit aventura.

            Am fost arestati de graniceri toata trupa inclusiv calauza, astfel totul sa para cat mai real, dupa ce am fost perchezitionat si mi s-a gasit valuta, am realizat in ce situatie intrasem. Ma nenorocisem. Era o adevarata catastrofa. Am fost arestat pentru tentativa de trecere de frontiera si detinere de valuta!

Andrei”

 

 

  

”TRANSPORTATION  OF  REALITY”

 

           

 

            In fiecare an in prima saptamana a lunii septembrie, incepe in oras festivalul.     Noul simbol al orasului, un cort imens care se ridica inainte de inceperea festivalului in marea piata din fata teatrului, are o forma asimetrica, asemanat cu valurile marii. Pilonii de sustinere semnificau catarge albe. Aceasta constructie futurista din panze mari, albe, din plastic, deschise deasupra pietii, se numeste Univers.

            Tot cu ocazia acestui festival, anul acesta a fost inaugurata o instalatie multi-media complexa.

            “Public Projection”, aceasta masinarie imensa este formata din cateva zeci de proiectoare si tot atat de multe surse sonore. La intervale regulate se transmit filme scurte, care incearca sa fie integrate in arhitectura din centrul orasului. Aceste secvente scurte se numesc “transportation of reality”. Trecatorul este surprins de imagini care apar brusc proiectate pe zidurile caselor, intr-un amalgam clototitor de culoare efervescenta, lumina si sunet.

 

 

Iesisem in oras la o plimbare scurta ca sa ma linistesc putin. Incercam sa uit de Andrei, care ma tortura deschizand-mi rani pe care le crezusem de mult cicatrizate. 

 Nu vroia sa-mi raspunda la intrebarile mele si imi trimitea articole despre America sau imi scria doar despre tentativa lui de trecere a frontierei si despre visul lui american neimplinit.  Incet, incet, am ajuns pe faleza. La debarcader era pustiu, semanand cu un decor abandonat de film.

La chei o barca se zbatea in valuri tragand cu forta sa se libereze de parama cu care era legata. Vantul sufla prin panza ei de gheata.  

Privind marea, starea sufleteasca mi s-a schimbat brusc. Plin de avant, am urcat pe aleea lata prin parcul mare. Sus pe colina impadurita, castelul Marselis, in toata splendoarea lui, isi ridica miestuos turnurile spre cer. La poarta mare din metal, pe un catarg inalt, vopsit intr-un alb imaculat, flutura steagul regal. Husarul care strajuieste capetele incoronate isi facea rondul cu pasi uniformi, fara sa i se vada nici cea mai mica tresarire pe fata-i de papusa.      Dupa ce am dat un ocol castelului, am coborat pe treptele din Parcul Memorial, care duceau la o alee lata care broda tarmul marii.

            La iesirea din parc m-am asezat pe o banca. Langa mine aparu de neunde o batranica. Se aseza langa mine si imi zambi. Dintr-o punga de plastic isi scoase un mosor si niste andrele infipte intr-o maneca de pulover. Incepu sa croseteze.

            Imi arunca din nou un zambet, se opri o clipa din crosetat, apoi isi continua preocupata munca.

            Un moment mi se paru ca o cunosc si mi-am pus involuntar mana in buzunarul de la piept, unde in portofel stiam ca am fotografia mamei. Oare cui ii croseta batranica acel pulover? Vreunui fiu ratacit sau unui nepot? La fel imi facuse si mie mama un pulovar, dar nu mai apucase niciodata sa mi-l dea.

            Batranica croseta mai departe din mosorul ei de vise. Se opri, se uita la mine, imi facu cu mana si disparu.

            Se lasase frigul si m-a luat tremuratul. ”Oare ce caut aici?”, m-am intrebat.              Ceata se lasa incet. Fire de nisip de pe plaja mi-au biciuit obrazul proiectate de vantul obraznic. Impachetat bine in hanoracul gros, mi-a tras gluga si am iesit pe trotuar. Soseaua lata care ducea spre oras ma imbratisa cu masini ce goneau nervoase, trecatori stressati si biciclisti grabiti. La fel ca intr-un vis am fost purtat spre centrul orasului. Dar care oras era oare?

           

            Brusc pe trotuarul opus erau proiectate pe zidurile caselor imagini dintr-o metropola americana. Amalagam. Sunet si lumina. Zidurile caselor, pe care le cunosteam atat de bine, devenisera acoperite cu imagini de blocuri inalte, forfota, automobile mari, americane, lume pestrita.    

”Transpunerea realitatii”, am repetat cu voce tare tema festivalului din oras.

            Pe cer o imensa banda luminoasa aprindea litere la fel ca si sclipirile de stele. Am silabisit ca un elev de scoala:

            ”B-i-g, big. A-p-p-l-e, apple. Big apple!”

 

 

 

”b i g   a p p l e,   b i g   a p p l e”

 

 

 

     “New York, adica Avantul Art-Deco. Vulturime de otel prin care ploaia se schimba in bale de paseri: garguiele de la Chrysler Building. Noaptea, peisagii din Batman. Cocosatul de la Notre-Dame, recentul film Disney, este doar fata simpatica a obsesiei gotice pentru mister, orase victoriene, pentru subconstient tulbure. Alternativa televizata se cheama Gargoyles: fiare fantaste de piatra, descinse din bestiarele medievale, cu care se incheie colturile catedralelor, invie noaptea spre a zbura din aripile lor liliachii.

New York, adica parada de Thanksgiving pe Broadway: personagi de desen animat cat roata carului, plutind intre turnuri, trase de funii de amploiatii de la Macy`s.

Fanfare. Majorete. Politie calare. Copilaria nesfarsita a Americii. Vena sa speculara      -Broadway- cu  musical-uri,  magazine si reclame suprapuse in straturi geologige ridicate in  picioare. Cats. Victor & Victoria. Lumina descantata.

 

If  you can make it there, 

You  are  gonna  make  it  anywhere!

It’s up to you - New-York, New-York

             

Frank Sinatra

 

New York, adica turnuri. Citycorp Tower noaptea, fosforescent, cocotat pe patru picioare sub care ar incapea Ateneul. Ca si cand s-ar fi smuls dimprejurul sau spre a se inalta la cer: Titanic pe invers. La umbra sa adasta acoperisul unei biserici subpamantene. Turnul AT&T, acum Sony, al lui Philip Johnson, cu aticul sau Chippendale, pe care il văd doar paserile in pasaj pe deasupra Marelui Mar si alergatorii din Central Park. Turnurile gemene de la World Trade Center, dinspre Battery Park, plutind peste districtul financiar. Si turnurile ramase virtuale, propuse pentru revitalizarea intersectiei Times Square cu 42nd Street. Primul, finantat de Westin Hotels si Disney (pe situl actual se afla un Disney Store) si proiectat de Arquitectonica din Miami, era un edificiu spintecat de o raza gigantica de lumina. Mariott si Michael Graves au propus (si, din cate am putut deduce, au castigat) o cacofonie specifica pentru Times Square, adica un turn vag neogotic, caruia ii este adosat un ansamblu comercial plurimorf.”

 

 

Augustin Ioan, In Marele Mar

  Romanul Liber, Anul XII, Nr. 12, Dec. 1996

 

 

 

e-mail

 

 

 

            “Conceptul de emigrare este relativ nou si reprezinta intr-o acceptiune larga deplasarea unor persoane din tara lor, de bastina, intr-o alta tara. Daca ar fi sa-l parafrazam pe comicul Mircea Crisan, emigrantul este unul care a pierdut tot, in afara de accent. Si numerosi au fost romanii care in regimul comunist au pierdut tot, ramanand cu nostalgia meleagurilor, prietenilor, poeziilor sau amintirilor.             

Motivatia economica a emigrarii este puternica. Imi pun intrebarea adesea de ce capitalul uman se afla pe primul loc in Occident?            

Doar ca mecanismul concurentei scot la suprafata talentele.

Potrivit unui studiu elaborat de Institutul de Cercetare Stiintifica in Domeniul Muncii si Protectiei Sociale fenomenul emigratiei este o reflectie a procesului de saracire continua a societatii romanesti.

            Referindu-ne la structura emigrarii in functie de nivelul de educatie, vom observa tendintele de crestere a emigrantilor cu studii superioare.

            Potrivit unor evaluari ale institutului mentionat pierderile inregistrate de economia romaneasca in ultimii 5 ani, numai cele generate de emigrantii oficiali, se ridica la peste 1000 de miliarde de lei, ceea ce reprezinta aproape 5% din PIB al anului 1993. In metodologia evaluarii s-au avut in vedere investitiile facute in capitalul uman, pe cele doua niveluri de pregatire profesionala, pierderile bugetului de stat si ale bugetului asigurarilor sociale, datorita neonorarii platii impozitelor si taxelor. Pe langa emigratia inregistrata oficial mai actioneaza si cea paralela sau subterana care pare a fi destul de importanta. Chiar daca pe piata neagra a muncii emigrantii romani au o calificare mai joasa, totusi pierderile asupra economiei sunt semnificative.

            In orice caz, in jur de 50% din persoanele plecate au studii superioare, liceale ori postliceale. Ca urmare a introducerii de noi criterii de selectare in tarile de adoptie accentul cade pe cererile cetatenilor cu calificare superioara sau inalta. In anul 1990 din cei 144.543 de cetateni plecati, 27.230 erau muncitori, 15.674 erau tehnicieni, cadre medicale ori functionari, iar 5.467 aveau o calificare inalta. In 1994, numarul emigrarilor la muncitori a scazut de 4 ori, al tehnicienilor de 3 ori iar al persoanelor de inalta specializare de 2 ori.”

 

                Romanul Liber, Anul XI, Nr. 4, Aprilie 1995 

Alexandru Tasnadi, Motivatii economice ale emigratiei

 

 

 

“Cat de strain sunt de tara mea,

Si nici un dor nu mi-a ramas -

Gand rau si-ntunecat,

Inchide al dreptatii glas.”

 

George  Bacovia,  Dies Irae

 

Declaratia  universala  a  drepturilor  omului

-extrase-

 

 

Articolul 9

 

Nimeni nu poate fi arestat, detinut sau exilat in mod arbitrar.

 

Articolul 13

 

1. Orice persoana are dreptul de a circula liber si de a-si alege resedinta in interiorul granitelor unui stat.

2. Orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni in tara sa.

 

Articolul 14

 

1. In caz de persecutie, orice persoana are dreptul de a cauta azil si de a beneficia de azil in alte tari.

 

Articolul 15

 

1. Orice persoana are dreptul la o cetatenie.

2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de cetatenia sa sau de dreptul de a-si schimba cetatenia.

 

 

Adunarea Generala a ONU

 

 

 

 

Stimate cititor,

          Aceasta carte iti ofera fantastica sansa de a deveni daca doresti, scriitor. Ai posibilitatea de a continua, complecta sau chiar sterge pasaje intregi, putand astfel, impreuna cu toti cei interesati, sa cream un roman colectiv. Acesta va fi la indemana oricui in spatiul cibernetic.

     Asteptam mail la: eforlag@mail.dk

 

 

 

 

-opium-pentru-popor-al-nostru-televizor-

 

           

            Luni dimineata. Suna telefonul. L-am lasat sa sune lung. Se opri si dupa cateva minute incepu iarasi. M-am uitat la el ca la un dusman. Intr-un tarziu am raspuns:

            “Alo?!”

            ”De ce nu-ti citesti mesajele?”

            ”Scuza-ma, dar nu am avut timp”, am mintit.

            “In legatura cu ce am discutat acum cateva zile, am gasit ceva material care poate te interesează. Este vorba despre: Electronic Frontier Fundation. Organizatie care se lupta pentru drepturile celor din spatiul cibernetic. Nu stiu daca ai auzit, dar au lansat prin ’96 o Declaratie de Independenta a Ciberspatiului. Daca vrei ti-o trimit.”

            ”Bine, multumesc!”

            “Te-ai uitat aseara la te-ve-u?”

            “La te-ve-u?”

            “Pe canalul unu, ma! La serial!”

            Crescut de mic in fata televizorului, acesta mi-a fost un fel de dadaca din plastic. Primele lectii de limba engleza le-am primit de la actorii indragiti atunci cand incercam sa ma transform in Tarzan, imitandu-l pe Arnold Schwarzenegger, sau zburdam calare prin decoruri de filme western si poposeam la indieni ori eram alaturi de delfinul Flipper in clipele grele. Am fost de asemenea asaltat de extraterestrii care ne-au invadat pamantul sau am cazut in tunelul timpului. Am vizitat palneta maimutelor si pe cea a gigantilor. Mai tarziu m-am indragostit de Pamela din serialul Dallas.

            Televizorul incepuse accelerant sa-mi controleze viata. Mult mai tarziu, cand coplesit de multitudinea canalelor de televiziune care au rasarit ca ciupercile, am spus stop! Am incercat sa iau atitudine. Am incercat sa ma desprind de masa acelora, care hipnotizati, priveau programele de la televizor zi si noapte. Nu mai vroiam sa fiu pasiv, sa primesc informatiile trimise intr-un sigur sens fara posibilitatea de a raspunde. Nu vroiam sa mai fiu manipulat.

            Am reusit oare? Acum, daca ma intreaba cineva cum ma folosesc de mediile electronice, incerc sa ascund faptul ca o mare parte a timpului ma folosesc de acestea. Nu recunosc ca stau ore in sir in fata ecranelor televizorului si al computerului. Raspund, ca ma uit la televizor numai la s tiri, computerul imi este doar o unealta de lucru, Internetul il folosesc numai pentru posta electronica, la radio ascult cateva emisiuni si asa mai departe.

cetateanul cibernetic?

            “Ce serial?”, am intrebat dupa scurta absenta, apoi am continuat in gluma: “Daca-mi povestesti inceputul pot sa-ti spun sfarsitul!”

            “De ce esti ironic, regizorule?”

            “Televizorul este asemanat de specialisti cu substantele euforizante! Stiai? Acesta iti acapareaza vointa, iti inhiba fantezia. Televizorul este considerat binecuvantarea si blestemul societatii moderne! Stii asta? Pe de-o parte iti creaza posibilitatea de a-ti largi orizontul, de a avea acces la informatii. Astfel, te simti ca faci parte din societatea globala. CNN, MTV, canale care te fac sa te simti ca un cetatean global. Pe de alta parte te ingradeste, te instraineaza, te tine departe de realitate si cu timpul nu mai poti face diferenta intre fictiune si realitate!”

cetateanul-global?

            ”Chiar asa?”

            ”La televizor un numar mic de persoane, reporteri, jurnalisti, spicheri intermediaza stirile, informatiile, noutatile milioanelor de telespectatori, fara posibilitatea de feed-back.” Am luat o pauza scurta si am continuat:

            ” O seara reusita in familie se petrece in general in jurul televizorului. Acesta este considerat ca rama activitatilor sociale. Membrii familiei discuta rar impreuna, conversatia fiind dusa practic de cel de la televizor. Parerea acestuia este de multe ori preluata automat de cei din fata ecranelor.” 

            “Ai terminat lectia?”, intreba Sergiu cu voce joasa.

            “Inca nu!”

            ”Daca vrei sa stii, eu oricand pot sa ma lipsesc de televizor.”

 ”Vrei sa te incerc? Uite, testul este simplu. Ai vointa sa inchizi televizorul? Daca ai, vezi cat poti sa rezisti fara sa incepi sa ai abstinente. Cat crezi? Cateva minute, ore poate chiar zile. Du-te si inchide televizorul! Hai!”

            “Esti prea exigent! Te sun cand o sa-ti revi!”, spuse in gluma si inchise telefonul.

 

 

 

posta-posta-posta-posta-posta-posta

 

 

 

            “Un capitol destul de delicat, framanta in continuare omenirea. De 46 de ani de cand americanii au infiintat in Europa cele sase lagare de refugiati politici si fugari din tarile comuniste, astazi sub ochii nostri acest fenomen ia forme si dimensiuni fantastice, in loc sa se domoleasca cu ocazia destinderii dintre cele doua supra puteri. Tara care a intins o cea mai filantropica mana urgisitilor de soarta, a fost America, Stat care cheltuieste anual cate doua miliarde de dolari pentru functionarea si mentinerea lagarelor de refugiati din Turcia, Grecia, Italia, Austria. Cel mai vestit in materie a fost si este cel din Austria, la Trainschircken, amplasat la 28 de kilometrii de Viena. Pana la ora actuala s-au vanturat prin acest lagar circa doua milioane de napastuiti, dintre care numai 67.000 de romani in decurs de aproape jumatate de secol.

           

            Cuvantul emigratie a inceput sa apara in dictionarul si in limbajul omenesc odata cu aparitia Americii pe harta si cu ocazia Primului Razboi Mondial. America, acum 200 de ani, era ca mierea de albine ce atrage si ademeneste de la distante mari, mustele migratoare. De doua sute de ani curg fluvii nestavilite in continuare, de creaturi terminate si neterminate, dar tara lui Columb tot nu s-a umplut de bajenari, parca nici nu se simte. Torentul furibund are un macaz fix si in ziua de azi, Statele Unite ale Americii, blagoslovite de Dumnezeu, par sa ramana mai departe azilul scapatatilor de pretutindeni. Frumos si onest totodata, sa oferi o aripa ocrotitoare celor napastuiti de soarta, dar casa asta de binefacere mai are si alt aspect nu prea placut, in sensul ca mierea a atras si adunat mai multe muste decat albine...”

 

            Demetrius Kricopol, Fenomenul Emigratiei

                Romanul Liber, Anul VII, Nr. 4, Aprilie 1991

 

 

 

“And the winner is...”

 

 

            La radio era din nou cameleonul rock-ului, David Bowie:

            “New York’s in love

            The city grew wings in the back of the night

            The clouds are stuck like candy-floss

            She sees the rich trash having all the fun

            Makes her wonder where they get their energy

from

            There’s nothing you can do to her

            This city’s all clean and waiting

            I don’t mean to wait too long

            But this joint can’t get much higher

            New York’s in love”

 

            La televizor decernarea premiilor Oscar. Pe alt canal un video-clip vechi, ceva de pe la mijlocul anilor optzeci. Nu puteam sa-mi aduc aminte cum se numea grupul.

            La radio muzica se schimba cu rap. Puff Dady, apoi mai tarziu urma Bryan Ferry. “Muzica techno are ca bagaj si o parte din muzica anilor optzeci. Ia de exempul albumul Viena al grupului Ultravox”, mi-a spus un disc-jockey, intr-o seara.          “...Anii optzeci! Totul a inceput de fapt cu grupul Kraftwerk...”, am zis cu voce tare. Pe urmatorul canal de la televizor nu era nimic! Am inchis!

            M-am intors impingandu-ma pe scaunul cu rotile la calculatorul asezat in coltul opus. Din motive necunoscute, ecranul computerului a ramas negru toata dimineata. Imi venea sa-l arunc pe fereastra. M-am transformat in samurai! Banzai! …BIP! Cenzurat!  Banzai! In ecou a reverberat membrana difuzorului interactiv. Parca decupati dintr-o serie de benzi desenate, cu civilizatii intergalactice, niste omuleti verzi au raspuns strigatului meu de lupta si cosmarul a inceput. Omuletii verzi trimiteau raze infrarosii din varful degetelor, iar din ochii lor inexpresivi de peste tasneau la comanda raze laser. Ma simteam la fel ca un ”Transformer” si in prima faza a metamorfozei eram mai mult de jumatate omulet verde. Cu varful degetelor puteam sa controlez toate aparatele din casa de parca aveam o telecomanda invizibila.

“sistemul de operare al computerului viitorului

este deja  instalat.  Acesta  este  creierul tau!”

                                                                                                                        IBVA New-York

            Computerele viitorului vor fi la purtator. “Wearables” cum este ”RED ROADSTER”, m-a informat o casuta de dialog, pe ecranul deschis la pocnitura degetelor, apoi am intrat pe o pagina, care in valuri roz halucinogene, m-a invitat la meditatie.

Am primit o cordeluta electronica. Mi-a fost pusa pe frunte de niste maini invizibile.

Inconjurat de benzi colorate, apoi imagini alb negru, tablouri suprarealiste, LSD-ul cibernetic m-a invartit intr-o spirala imensa, tragandu-mi tot corpul prin ecranul computerului.

            ”Sunt ultimul poet techno! Sunt calatorul de pe retea de care nu vei scapa niciodata!”, am auzit o voce cunoscuta.

”Banzai!”, am strigat din nou la fel ca un samurai. Spre surpinderea mea, ma recunoscusem pe ecran. Ce minune! La computerul, care s-a pornit singur si pe care nu mai puteam sa-l mai inchid, a inceput jocul ”DOOM”.

            Mi-am adus aminte de un film scurt pe care-l văzusem la televizor. EL, EA SI COMPUTERUL.

El era intr-o camera la computer si se juca ceva asemanator cu acest joc ”Doom”. Ea plictistita statea in bucatarie si citea. El in camera lui se juca conducand un mercenar prin tot felul de labirinturi si peste tot felul de obstacole. El a ajuns cu luptatorul intr-un loc care i se parea  foarte cunoscut. Ea continua sa se plictiseasca. El a ajuns cu mercenarul intr-o bucatarie asemanatoare cu a lor. Ea observa ca intra cineva la ea in bucatarie. El vazu duşmanul si isi controla arma. Ea vazu un intrus si incepu sa strige. El auzi strigatul si ramase uimit cat de real este jocul si incerca sa-si cheme prietena din bucatarie sa vada si ea. Ea nu-l auzi. El pregati mercenarul sa-si tintească victima. Ea se trase intr-un colt speriata de arma cu teava indreptata spre ea. El ochii si trase. Nimerise! El isi striga iubita. Ea nu raspundea. El se duse in bucatarie si o gasi intr-o balta de sange!

            Zap! Am inchis si am derulat inainte videoul mintii.

 

 

 

e-mail.

 

 

            “Mircea Eliade categorisea emigratia nu ca pe un fenomen trecator sau intamplator, ci ca un ciclu istoric legat de momentul critic al unei natiuni. Avea asadar trei categorii de emigranti, bine distincte. Prima grupa cuprinde emigrantii de drept adica toti aceia care, fortuit, trebuie sa emigreze pentru a se conserva, a produce valori universale mai departe, si a reprezenta in continuare patrimoniul spiritual si cultural al neamului romanesc, la adapost sigur de urgiile vremelnice ale cotropitorului. Mircea Eliade citeaza pentru a-si intari  afirmatia, personaje ca George Enescu, Constantin Brancusi, Sergiu Camissiona, Laureatul Premiului Nobel Doctorul Palade, Pamfil Seicaru, Constantin Silvestri, Stelian Popescu, Sergiu Celibidachi, Radu Lupu, Gheorghe Zamfir, Printul Cantacuzino, Printesa Caragea, Doctorul Hateganu, Eugen Ionescu, Barbu Cioculescu, Ovid Densusianu, Alexandru Cioranescu, Ileana Cotrubas, s.a. Cu alte cuvinte, un patrimoniu viu ce trebuie conservat mai departe, nestanjenit de influente nocive ale regimului sclavagist dominator. A doua categorie desemnata de marele cercetator, este cea denumita emigranti consevatori alcatuita din intelectuali, meseriasi, oameni de arta, pictori, muzicieni, profesori, doctori, oameni de stiinta, care neputandu-si exercita meseria in conditii normale la nivel profesional, si retribuiti cu salarii de mizerie si umilitoare, au preferat sa fuga unde au apucat, numai sa supravietuiasca pana in ziua cand destinul le va oferi sansa de a se intoarce la posturile si vetrele parasite vremelnic. Ultima grupa de emigranti, savantul a botezat-o pe buna dreptate, drojdia societati.

 

            Demetrius Kricopol, Fenomenul Emigratiei

                Romanul Liber, Anul VII, Nr. 4, Aprilie 1991

 

 

 

L-am sunat pe Sergiu in timp ce stateam in balcon savurandu-mi a cincia ceasca de cafea din ziua aceia.

            “Salut! Eu sunt. Ce faci?”

            “Alo Tu esti? Ma!…Spune-mi cum e vremea afara?”

            ”Dar ce, nu mai ai geamuri?”, l-am intrebat ca pe un copil.

            ”De doua zile stau in casa. Am tras jaluzele in jos si ma uit la televizor.”

            ”De doua zile?”, l-am intrebat fara sa-l cred.

            ”Da. Am privit non-stop la televizorul asta! Ai avut dreptate, sunt un tele-maniac, de multe ori mi se pare ca nu fac altceva decat sa ma uit la acelasi filme, la aceleasi show-uri, la aceleasi concerte, la aceleasi reportaje: pe toate canalele se transmit aceleasi programe,  aceleasi emisiuni”, insira suparat.

”Mi-as dori un televizor pe care sa-l pot da pe forward asa cum faci la un video. Daca apare o emisiune plicticoasa sa o scanez si sa trec peste tot ce nu ma intereseaza.”, si continua:”

Am vazut aseara ”Trainspotting”. Tu l-ai vazut?”

”Nu”

”Dupa primele zece minute, am ramas fara comentarii...”

 

Banderole electronice pe ecranul virtual. Chatter bot, Alice, Eliza, Julia. Robbie, Theresa. Netrunner.  Flash-Back!

 

            “Alo?”

            “Sunt aici!”, l-am linistit pe Sergiu.             

“Doza de filme americane din seara asta, am sa o inlocuiesc cu o partida de table.   Amicul meu Brain-damage nu-mi raspunde. Il urmaresc pe ai-si-q, tot il prind pe retea pana la urma. Nu vrei sa jucam impreuna?”

            ”Nu am chef si nici nu stiu cum”, i-am spus cautand o scuza. 

            ”Intram amandoi pe Internet Gaming Zone si jucam fiecare de la computerul lui. Simplu!”

            ”Nu vreau! Nu intelegi! De ce nu mai incerci sa-l cauti pe amicul tau?”

            ”Unde sa-l caut? Daca nu este pe retea nu am unde sa-l gasesc. Tipul sta in New-York! Apropos, ce mai stii de Andrei?”             

”Tot imi scrie. Dar numai ce vrea el. Imi trimite articole din ziare despre America,   mi-a povestit cum l-a prins la granita. Ceva cu o calauza care l-a dat in primire.”

”Poate-i si asta un partener artificial de conversatie. Stii ce mi-a spus Eliza, cand am intrebat-o cum o cheama pe prietena ei? Mi-a raspuns: Ce conteaza numele! Pune-mi orice alta intrebare. Iar cand o intrebi orice altceva, iti raspune: Chiar vrei sa afli acest lucru? O tampenie. Le-au facut atata reclama. Parteneri artificiali de conversatie, uimitori de inteligenti! Au tot felul de nume curioase, initiale sau prescurtari, cum este de fapt si Alice. Se zice ca sunt peste tot pe retea.”, dupa o pauza continua:

”Alice, Eliza, Erin the bartender, Julia, Madam Celeste, Maur, Milk Mystic, Robbie, Theresa...”

”Ce nume ciudate”, am remarcat.

            ”Da. Toti sunt pe chatter bot”

”Nu ai dat de unul care se numeste Netrunner?”, am intrebat numai ca sa-i intrerup ritmul. De multe ori cand vorbeai cu Sergiu aveai nevoie ca in filmele straine de subtitrare in limba romana.

            “Da! Chestia asta-i o iluzie. Este un program care simuleaza inteligenta. Comunici cu o masina… Netrunner zici? Nu am auzit de el. Se spune ca se pot duce discutii complexe pe o anumita tema si iti este foarte greu sa descoperi ca tovarasul tau de conversatie este facut din plastic si circuite electrice. Eu mi-am dat seama imediat!”

            “Bravo!”

            El nu a inteles ironia si incepu sa ma bombardeze cu alti termeni tehnici despre conexiuni directe, despre importanta alegerii unui distribuitor serios, despre calatoria mesajelor pe retea. Ca de obicei, am inceput sa ma plictisec ascultandu-l si imi paruse rau ca  l-am sunat. Deci, s-ar putea ca Netrunner sau chiar si Andrei sa nu existe.

            Ramas cuplat la declaratia in versuri, care am gasit-o in spatiul Gopher, am fost atras de ceva inexplicabil, si i-am trimis un mesaj acestui Netrunner. I-am scris, ca mi-a placut foarte mult romanul-internet pe care l-a trimis pe retea, in special declaratia aceea, si ca as fi vrut foarte mult sa-l cunosc. Raspunsul insa se lasa asteptat.“...parametrii comunicatiei pe Internet...”, l-am auzit pe Sergiu in receptor.

            Am inchis telefonul cu un zambet si cu mare satisfactie, am incercat sa-mi imaginez mutra lui.

            Dupa cateva secunde telefonul suna.

            “Alo!”

            ”S-a întrerupt! Nu am semnal bun”, am mintit.

            ”De ce nu suni de la cel stationar?”

            ”Nu stiu.”

            ”Ce faci in seara asta?”

            ”Nu am nici un program”, i-am raspuns fara chef.

            ”Bine, atunci te las. Te mai sun eu. Poate am sa-l caut pe Brain-damage sau pe tipa aceea, Alice.”

            De la radio se auzi: ”New-York is in love”, David Bowie, “The Thin White Duke”  continua:

            “New-York’s in love / The city grew wings...”

 

 

 

e-mail, Andrei

 

 

americanul

 

 

 

            “Pana nu cu mult timp in urma, abordarea in cadrul literaturii stiintifice a unor asemenea probleme nu avea nici un succes de izbanda, astfel de teme constituind un fel de tabu in sistemul social-politic din Romania. Mentionam, totusi, faptul ca in anul 1978 au fost prezentate intr-un material (Viitorul Social, Nr.4, 1978, p.744) cateva aspecte privitoare la emigratia romaneasca din Transilvania si Bucovina, in care se subliniaza ca la sfarsitul Secolului al XIX-lea si la inceputul celui urmator au plecat din aceste provincii romanesti spre Lumea Noua (Statele Unite ale Americii, Canada, Argentina etc.) in jur de 300.000 persoane, in marea lor majoritate din mediul rural. Deplasarile spre aceste teoritorii transatlantice s-au facut, in principal, pentru a realiza castiguri financiare ce urmau a fi folosite, la intoarcerea in locurile natale, pentru cumpararea de pamant, fapt care a evoluat intr-un asemenea sens, astfel incat in perioada interbelica un numar important dintre emigranti au revenit si au investit acumularile pentru achizitionarea de proprietati funciare. Se apreciaza ca in acest interval (1919-1939) s-au reintors in tara aproximativ 43.000 de romani. Cei ramasi pe mai departe in locurile lor de imigrare au trimis familiei sau rudelor apropriate anumite sume de bani pentru acelasi scop. Urmarea acestui fapt a condus la aparitia in satele din Transilvania (nu stim daca si in cele din Bucovina) a poreclei generale americanul, acordata celor reveniti si care, in general, au ajuns la anumite reusite in cadrul actiunii intreprinse. Cumpararea de pamant pe baza castigurilor realizate in America a continuat, cunoastem noi din surse directe, cativa ani chiar si dupa al doilea razboi mondial.

            Aceeasi sursă mentioneaza faptul ca in anul 1910 traiau in SUA in jur de 100.000 de romani, iar in 1976, circa 175.000 de romani.

 

            Ca urmare a preocuparilor mai recente, impulsionate de infiintarea la Cluj-Napoca, la initiativa autorului acestei lucrari, a Asociatiei de Studii Geografice a Emigratiei Romanesti (ASGER), s-a reusit adunarea unor materiale, modeste inca, in legatura cu emigratia romaneasca, acestea permitand schitarea unei sinteze asupra problemei avute in vedere.

            Datele de care dispunem (Gh. Daragiu, interviu cu S. Joarza, in „Romanul“, nr. 27, 1991) pun in evidenta faptul ca in perioada 1 ianuarie 1970, pana la 31 mai 1991 au fost eliberate, de catre autoritatile romane, pasapoarte pentru stabilirea domiciliului in strainatate, unui numar de 464.650 cetateni romani, ceea ce ar insemna o medie lunară de 1.808 persoane sau una anuala de 21.696 persoane, cu mentiunea, desigur, ca plecarile au fost destul de diferite de la un an la altul. Astfel, in ultimii trei ani si aproape jumatate        (1 ianuarie 1988 - 31 mai 1991) totalul persoanelor carora li s-au eliberat pasapoarte de stabilire in strainatate a fost de 204.581, insemnand 44% din intreaga perioada 1970-1991. Mai mult, in acest ultim interval situatia emigratiei a fost diferita, determinata de profundele transformari social-politice ca urmare a actului istoric din Decembrie 1989, ponderea fiind, calculata la intreaga perioada 1970-1991, de 5,4% (25.019 persoane) in anul 1988, de 6,5% (30.105 persoane) in 1989 si de 27,9% (129.714 persoane) in 1990, iar in primele cinci luni din 1991 au obtinut pasaportul pentru cetatean roman cu domiciliul in strainatate 19.743 persoane (4,2%).

            Se desprinde din cele prezentate, faptul ca mai mult de un sfert (27,9%) din totalul persoanelor emigrate in cele peste doua decenii urmarite apartin anului 1990, situatia considerata ca fireasca in urma restrictiilor de pana atunci in cadrul acestui fenomen, inlaturata total, insa, incepand chiar cu luna ianuarie a anului respectiv. Trebuie pus, insa, in evidenta si faptul ca daca pana in anul 1989 restrictiile de emigrare erau de natura interna, cele externe fiind in general foarte liberale, incepand cu anul 1991 rolul acestora s-a inversat, astfel incat in prezent legile romanesti permit fara nici o opreliste plecarea in strsinatate a cetatenilor romani, ingradirea apartinand insa, de aici inainte, statelor in care se doreste imigrarea.”

 

            Grigor P. Pop, Unele probleme ale emigratiei romanesti

                Romanul Liber, Anul VIII, nr. 4 Aprilie 1992

 

 

 

            “Populatia SUA era formata, ca origine, in anul 1990, din 212.260.508 europeni (fara grupurile hispanice), 16.754.716 nord-americani, 63.562.346 persoane din categoria altor grupuri (neclasificate in alta parte) si 26.101.616 persoane neclasificate ori neraportate, in timp ce contributia altor regiuni nominalizate este putin semnificativa: 1.155.490 vest indieni (excluzand grupurile hispanice), 148.757 persoane din America Centrala si de Sud (fara grupurile hispanice), 1.631.647 persoane din Africa de Nord si Asia de Sud-Vest, 506.188 persoane din Africa Subsahariana si 59.875 persoane din Zona Pacificului.

Provenienta strabunilor (stamosilor) europeni se caracterizeaza printr-un areal larg si o frecventa destul de diferita de la o populatie la alta, astfel incat, 20 dintre aceste grupuri au o contributie de peste 1 mil. de persoane la formarea populatie actuale a Statelor Unite ale Americii. Se remarca, in primul rand, populatia originara germana sau combinata cu altele, care numara 57.985.595 persoane (23,3%), urmata de irlandezi (39.739.548 persoane; 15,6%), englezi 32.655.779; 13,1%), italieni (14.714.939; 5,6%) si francezi (10.320.935; 4,1%). Locul al saselea revine americanilor de origine poloneza (9.366.106; 3,8%), apoi celor de origine olandeza (6.227.088; 2,5%), scotienilor-irlandezi (5.617.773; 2,3%), suedezilor (4.680.863; 1,9%), norvegienilor (3.889.395; 1,6%), iar locul al 12-lea apartine americanilor de origine rusa.

You can dream, create, design and build the most wonderful place in the

world…but it requires people to make the dream a reality

           Walt Disney

            Frecventa celorlalte grupuri, in ordine pana la locul 20, se prezinta astfel: galezi, slovaci, danezi, unguri, portughezi, britanici, greci, elvetieni si cehi.

            Recensamantul SUA din anul 1990 a inregistrat 365.544 americani de origine romana, insemnand 0,147% din totalul populatiei Statului ce se intinde de la Atlantic pana la Pacific.

            Urmarind repartitia americanilor de origine romana pe teritoriul SUA, la nivelul Statelor si a unor compartimente mai intinse, permite evidentierea unor situatii destul de interesante:

            - americanii de origine romana sunt prezenti in toate Statele inclusiv Alaska (549 persoane) si Hawaii (610), cu diferente semnificative, insa, de la un caz la altul. Sub acest aspect, numarul cel mai ridicat de originari romani au rezidenta in Statul New York, unde traiesc 66.977 persoane, reprezentand 18,3% din total (0,4% din populatia Statului), urmat de California (15,7%), Florida (11,8%), Ohio (7,1%), Michigan (6,8%), Illinois (6,3%) si New Jersey (5,8%). De altfel, in aceste sapte State sunt concentrati 68,2% din americanii de origine romana;

            - aproximativ cealalta treime (31,8%) a originarilor romani prezinta caracteristica de raspandire in restul Statelor, un numar mai ridicat traind in Pennsylvania (17.775 persoane), urmata de grupa Statelor cu 5.000-10.000 originari romani, in aceasta categorie inscriindu-se, in ordine, Statele Massachusetts, Indiana, Maryland, Connecticut, Arizona si Washington. In cel mai mare numar de State, originarii romani detin sub 5.000 de persoane sau chiar sub 500 (Idaho, Wyoming, Dakota de Nord, Dakota de Sud, Arkansas si Vermont).

            - in privinta repartitiei la nivelul unor areale mai largi, se constata faptul, asa cum este firesc de altfel, ca in partea estica a SUA traiasc 71,7% din totalul americanilor de origine romana, aceasta zona cuprinzand cele 27 de State si D.C. ce sunt separate prin linia ce lasa la Est Statele Wisconsin, Illinois, Kentucky, Tennesee si Mississippi. Chiar in cadrul acestei zone se remarca o jumatate nordica ce prezinta o concentrare mult mai accentuata, despre care se si poate spune ca este aria de maxima concentrare a americanilor de origine romana, grefata de Regiunea Industriala a Marilor Lacuri, unde in cele sapte State (Wisconsin, Illinois, Indiana, Michigan, Ohio, Pennsylvania si New York) traiesc 46,2% dintre americanii de origine romana.

            O anumita situatie de concentrare este evidentiata si in cele trei State de pe fata vestica a SUA, respectiv cele de la Oceanul Pacific (Washington, Oregon si California), unde sunt prezenti 18,5% dintre originarii romani, aceasta constituind a doua importanta arie de concentrare, dupa cea din Regiunea Marilor Lacuri. Fata de partea estica a SUA (71, 7%) si cea vestica (18, 5%), care impreuna detin 90,2% din americanii de origine romana, in restul teritoriului, ce corespunde cu partea centrala si central-vestica, numarul acestora este mult mai redus, cu exceptia Statelor Arizona si Texas.”

           

            Grigore P. Pop, Originea populatiei din Statele Unite ale Americii,

                Romanul Liber, Anul X, nr. Noiembrie 1994.

 

 

 

            ”Te urasc! Auzi? Nu mai vreau sa primesc mesaje de la tine!”, m-am trezit strigand.

            Ma saturasem de Andrei, si de toti de pe retea! Am sa scot din priza toate cablurile! Ma voi deconecta de la reteua Internet! O sa-mi inchid computerul si nu-l mai pornesc niciodata! Am inceput sa injur... Bip!... Cenzurat.

Am lasat in jos jaluzelele si m-am aruncat pe pat. In intuneric ma simteam in siguranta. De afara se auzeau zgomotele strazii. Am inchis ochii.

 

 

            Se facea ca zburam pe deasupra orasului. Urmam un traseu pe care-l cunosteam. In parcul din fata bibliotecii mi-am salutat amicii care-si duc traiul dupa o permanenta cortina de fum de tigari, bautura şi droguri, instalati pe bancile ascunse trecatorilor de tufele inalte.

            La intrarea bibliotecii, pe un panou, un afis prezenta o mica expozitie in hol, pe tema tehnologiei informationale. Puteai de asemenea sa incerci gratuit binefacerile spatiului cibernetic in cafeneaua electronica. Accesul publicului era liber la computerele cuplate la Internet. Se putea de asemenea viziona un film documentar depre previziunile profetului erei digitale Nikolas Negroponte, cu comentariile analistei Esther Dyson.

            Somnambul, am intrat in sala de lectura a bibliotecii, am luat un ziar la intamplare de pe un raft si m-am asezat la o masa. Literele curgeau in stropi de tus pe podea. M-am uitat in jur la cele cateva persoane concentrate asupra lecturii. Parca nici nu ma vazusera. Pe pervazul murdar al ferestrei era uitata, intr-o vaza, o floare de plastic, plina de praf, stramba si decolorata. Natura moarta, deformata, pictata in gluma. Culoarea vopselei de ulei se scurgea in stropi mari atingand podeaua, care reverbera la fel ca si membrana unui difuzor.

            M-am ridicat cu zgomot, am pus ziarul la loc si am iesit din sala de lectura. Am intrat in cafeneaua electronica. Pe ecranul verzui al unui computer, asezat langa intrare, punctul negru tragea cu ochiul.

            Brusc acel punct iesi din ecran precum un personaj de desene animate si facu o pirueta in jurul meu, apoi  cu o voce nazala ma invita:

            “Poftiti, bip-bip! Intrati in lumea noastra, bip-bip!”

            M-am ferit ca de o stafie. Acesta continua:

            ”Bip-bip! Incercati jocurile noastre! Bip-bip! Navigati pe autostrada informationala! Gratuit! Bip-bip!”

            Enter! Muzica, note dulci, halucinogene compuse de computer. Secventa dintr-un ”film splatter”. Clisee 3D. O reclama. Muzica de vis compusa de Dj. Robert Miles. Elemente techno combinate cu maiestrie cu fragmente de muzica simfonica.

    Autostrada informationala, panglica in necunoscut. Evolutia spectaculoasa din domeniul informaticii! Caracterul transfrontalier al sistemului informational! Bine ati venit pe noua magistrala a informatiei!

 

            Superlative. Mega! Hiper!

EXIT!  Am iesit afara aruncand o privire urata masinii agresive. Ma temeam ca devenisem un obsedat al acestui joc ciudat de pe retea.

            In fata bibliotecii langa usa, un tip impartia brosuri colorate, zambind jovial la trecatori. Am trecut in goana pe langa el, aproape daramandu-l. Mi-a zambit cu fata-i mare, cu pielea rosie lucitoare si proaspat barberita. La gat era strangulat cu nodul unei cravate baltate. Sacoul pe care-l avea pe el ii era prea mic, mainile iesindu-i cararaghios din manecile prea scurte. Singurul nasture pe care-l avea incheiat statea gata sa puste din cauza burtii prea mari.

            Mi-a gasit privirea si a inceput  cu o voce ciudata de parca citise de undeva si se inregistrase pe o caseta audio, sa-mi insire, fara intonatie si pauze, ceva despre tehnologia viitorului si autostrada informationala. 

            Am vrut sa plec.

”Hei! Unde te-ai pornit?”, m-a intrebat.

”Stai!”, striga propavaduitorul. Se apropie tot mai mult de mine. Fata sa se deforma si se transforma intr-o masca elastica la fel ca in filmul ”The Mask” si ma inghiti.

 

            M-au trezit din somn niste zgomote care se auzeau de jos de pe trotuar. Printre jaluzelele intredeschise se vedea albul cetii care sufoca inceputul timid al soarelui de a lumina putin. Ceasul mare de pe noptiera ticaia enervant. Dormisem imbracat. Din cauza transpiratiei tricoul imi era lipit de spate.

            Bajbaind prin intuneric, am intins mana spre peretele unde stiam ca se afla intrerupatorul. Lumina difuza imi dezvalui camera in care nu mai facusem curatenie de cateva saptamani. Am intrat in baie si mi-am privit fata palida si nebarbierita. Eram intreg! Satisfacut de ce-am vazut am stins lumina din baie si am iesit.

            Intors in camera am vazut computerul si mi-am adus aminte de visul meu. “Ce cosmar!”, m-am gandit in timp ce pornisem masina din fata mea. Rapid am scanat stirile, am controlat cutia postei electronice. Aceasta era goala. Intrat in ”Magazinul virtual TEORA… Cartea prin Internet!”, am vrut sa controlez noutatile editoriale, dar nu am avut rabdare sa astept pana se termina prezentarea. Cu privirea din nou la posta, clic, cu degetul aratator pe soricel si mi s-a deschis o cutie de dialog. Ma hotarasem sa-i scriu iarasi lui Netrunner.

Am stat un timp cautandu-mi cuvintele, apoi i-am trimis un mesaj scurt, intrebandu-l de ce nu mi-a raspuns. I-am mai scris ca as vrea sa-l cunosc si, deci, sa-mi povesteasca cate ceva despre el. De ce a plecat din tara? Cum? Ce face in America?

            Dupa ce au trecut cateva ore, neprimind nici un raspuns, am intrat pe ”Chat”, incepand sa dialogez aiurea cu tot felul de indivizi, printre care si cu un tip care numea “Atomic-youth”. Putea de fapt sa-si spuna oricum. Ascunsi dupa anonimitatea pe care le-o ofera spatiul cibernetic, tinerii s-au mutat incet din cluburile in care isi petreceau serile, in noile cafenele electronice, aici nimeni ne avand corp, depasindu-se astfel toate barierele.

O A M E N I I   P E R F E CŢI

Am pornit televizorul. Pe programul unu: nimic interesant. ”Zap”! Pe canalul al doilea era un program de super-gimnastica, in care super-atletii, care au corpuri super-musculoase,  m-au facut sa ma simt vinovat de sedentarismul nejustificat si la fel de vinovat ca nu am rezistat sa refuz desertul  la cina de seara trecuta, cina care de fapt a fost o adevarata bomba calorica.

            ”Zap”! Camasi inflorate, pantaloni trapezi, pantofi cu tocuri inalte si talpa groasa, muzica transcendentala, un film alb-negru din anii saptezeci.

            ”Zap”! Un serial american. ”Zap”! Pe canalul local: o ”super-babe”, imbracata cu haine de la magazinul ”H&M”, pleda impotriva rasismului accelerant in orasele de provincie.

            ”Zap”! Oamenii perfecti din sala de gimnastica in ritmuri rapide, printre batai din palme, strigate, muzica si miscare, m-au paralizat! Efectul asupra mea ale acestor emisuni era tocmai invers. Ramas paralizat in fotoliul in care m-am instalat cu o ceasca de cafea in mana, ma uitam la telecomanda si imi doream sa fi putut schimba canalul fara sa o mai ating, sa schimb canalele la telecomanda doar prin puterea mintii. Computerul torcea linistit in coltul lui.

 

 

BIP! MESAJ, NETRUNNER:

 

 

 

             ”Vrei sa stii cum am plecat din tara? Iti spun eu cum am plecat!

            Am trecut prin cortina de foc a granitelor insangerate! Am trecut printre gloante trimise de fratii mei.

Oprit mi-a fost avantul de o armata atat de straina. Farama de lumina a vestului mult ravnit a fost stinsa si inchisa brutal in celule pazite de gardieni barbari.

            Ha-ha-ha! Am auzit rasetele judecatorului implantadu-se parca in carne vie.

            Sunt nevinovat! Am strigat cat am putut judecatorului! Nu ma auzea nimeni. Disperarat, am urlat cerand ajutor. Fetele cunoscute s-au intors speriate si au fugit. Au ramas doar umbrele ce ma urmareau. Strigatul nu mi-a fost auzit de nimeni. Am privit spre cer. De ce, Doamne!, am intrebat plangand.

 

Incatusat, tarat prin teminte presarate pe harta tarii, am indurat frig, foame, am fost umilit, mi-a fost sufletul otravit, corpul, ciomagit, imi devenise imun.

 Sa-ti mai povestesc cate am  mai  indurat!            

A douazecea zi de nastere mi-am sarbatorit-o in haine vargate, apoi Craciunul, Revelionul, Pastile, Rusaliile si din nou ziua de nastere, Craciunul, Revelionul, apoi Pastile, Rusaliile…

Dupa ispasirea pedeapsei, zombie vargat, cadavru viu, am primit o doza de curaj, coborata parca printr-o minune din cer, probabil raspunsul rugaciunilor mele si am cerut plecarea definitiva din tara.

Unde?, m-au intrebat aceiasi gardieni deghizati acum in functionari amabili.

Doresc sa emigrez in America!

Ha-ha-ha! America, America, America. Mi-a raspuns birocratia intinzandu-mi un teanc de acte. Formulare mici, comisia de la Consiliul Judetean, formulare mari, audiente, comisii, renuntare la cetatenie, adeverinte, declaratii, acte, lichidari si alte acte. Zile, saptamani, luni, ani…

 

 

…Subsemnatul, numele de familie, prenumele, porecla, numelele avut la nastere, tata, mama, data nasterii, ziua, luna, anul, localitatea, judetul, tara, cetatenia, nationalitatea, semnalmente, inaltimea, parul, ochii, fata, semne particulare, domiciliul stabil, strada, numar, bloc, scara, etaj, apartament, judetul, orasul, comuna, locuinta este proprietate de stat si se compune din, locuiesc in exclusivitate sau in comun, impreuna cu, studii, profesia de baza, functia in prezent, denumirea institutiei, adresa institutiei, telefon la domiciliu, la serviciu, solicit eliberarea unui pasaport pentru a calatori, in tarile, scop, doresc sa plec impreuna cu, numele prenumele, grad de rudenie, data depunerii cererii, punct de frontiera, situatia scolara si activitatea profesionala.

…perioada, scoli urmate, denumirea institutiilor unde a lucrat si adresa, functia avuta, domiciliul avut in perioada respectiva, starea civila, date despre sotie, sot, numele prenumele, data si locul nasterii, cetatenia, apartenenta politica, studii, profesia de baza, functia in prezent, denumirea institutiei, adresa institutiei, functiile avut pana in prezent, locul de munca, domiciliul actual, daca se afla plecat in strainatate, in ce scop a plecat, cu cine a mai fost casatorit solicitantul, obligatii de intretinere si in ce constau, situatia politica si judiciara, apartenenta politica in prezent, organizatii politice din care am facut parte, decoratii primite, denumirea, data acordarii, condamnari politice, de drept comun, amenzi penale, contraventii sanctionate cu inchisoarea, daca a executat condamnarile si in ce perioada, daca a fost gratiat, reabilitat, actiuni penale, civile in curs, instanta, localitatea, cauza in care este implicat, debite, obligatii patrimoniale…

 

 

…stagiul militar, unitatea, specialitatea, gradul, arma, contingentul, numarul de livret, starea materiala in tara si in strainatate, denumirea bunurilor, localitatea si tara unde se afla, cine le administreaza, rude in tara, parinti, copii, frati surori, gineri, cumnati, numele prenumele, data locul nasterii, functia ce o ocupa si intreprinderea sau institutia unde lucreaza, pentru pensionari functia avuta in ultimul loc de munca, apartenenta politica, daca a cerut sa plece definitiv, tara si data, domiciliul actual, rude in strainatate, numele, prenumele, ultimul domiciliu, data si locul nasterii, gradul de rudenie, nationalitatea si cetatenia, data plecarii, definitiv, inlegal, adresa unde se afla, a mai solicitat plecarea definitiva sau temporara, pe numele, data, tara, data depunerii cererii, buletin de identitate, seria, numarul, semnatura…

 

 

Victorie! Am strigat in ziua in care am primit pasaportul de culoare maro - pasaport pentru persoane fara cetatenie.           

Am invins! Cantam zburdand de bucurie. Naivitatea mi-a fost pedepsita!

 

Socat, in scurt timp am aflat din alte audiente, ca lupta de abia incepuse.        Servicii Consulare. Alte cereri. Alte audiente. Alte formulare. Sponzori, din nou formulare. Vizite medicale. Aprobari.

    

VIZA! De abia atunci puteam intr-adevar sa spun ca am invins!

 

 

 

 DV-2000 and DV-99 Diversity immigrant (Green Card) Lotteries

 

 

Each year, the State Department holds a lottery for 50,000 Green Card visas to enter the U.S. permanently, with another 5,000 reserved for special Central American applicants.

Anyone not selected in the lottery could possibly qualify for one of the approximately 30 other temporary or permanent immigration options.Each classification is explained in meticulous detail – who may qualify, what steps are involved and what documentation is required by the agencies concerned.

 

After the INS completes its study of the petition, a notice of approval will be sent abroad to the Department of State’s Embassy or Consulate in the alien worker’s home country if he or she is not legally in status in the United States. Otherwise, processing may take place in the U.S.

Aliens processed abroad will usually recive a Machine-readable visa, also called a foil, in their passport. This means that they have passed State Separtment scrutiny.

 

The INS retains the final authority to admit an alien even though he or she carries a visa from a State Department office abroad.

Refugees and Asylees can apply for Green Cards one year after being admitted.

 

Many responsabilities fall to the permanent immigrant on becoming a lifelong member of U.S. society. These responsabilities include paying income and Social Security taxes and performing jury duty.

Benefits occur as well. Social Security is available to those who have built up credits. U.S. citizenship may be obtained after a qualifying period. The ultimate reward is the right to vote which falls only to U.S. citizens.

 

http://www.ncf.carleton.ca/~dy585/Greencrd.htm

 

 

 

 Ziua plecarii. Otopeni. Pasarea mare din aluminiu m-a primit in bratele ei si am zburat impreuna peste frontiere. Cu tâmpla lipită de hubloul avionului, de la mare înălţime,

am contemplat linia de demarcaţie şi cu tot ce reprezenta ea. Coşmarul se sfârşise.

 

Învinsesem într-adevăr?

M-am întrebat când am

survolat Ellis Island,

salutând cu o lacrimă în

ochi Statuia Libertăţii.

 

            Am trecut peste batrana Europa. Am trecut peste Atlantic cu destinaţia: America!

Vrei sa stii ce mi-a spus un fost tovaras de puscarie, frontierist de la Popa Sapca, pe care l-am intalnit intamplator, nu demult in N.Y.?  Citeste mai departe, daca ai curajul:

 

 

 

    DACA NU AI FI INCERCAT SA PLECI DIN TARA, AI FI REGRETAT!   DUPA CE AI INCERCAT SA PLECI DIN TARA, TI-A PARUT RAU!   DACA NU AI FI INCERCAT SA TRECI FRAUDULOS FRONTIERA, AI FI  REGRETAT!

    DUPA CE AI INCERCAT SA TRECI FRAUDULOS DINCOLO, TI-A PARUT RAU! DACA NU ALEGEAI SA CERI PLECAREA DEFINITIVA DIN TARA, AI FI REGRETAT!

    DACA  AI FACUT ACEST LUCRU, LA FEL, TI-A PARUT RAU! ORICE AI FI FACUT, AI FI REGRETAT!

 

 

Netrunner”

 

 

 

bostonmylove, Dan Iancu

 

 

10.

 

“...poezia tabelului de pe capacul de coca-cola cate grasimi, cati oameni au fost multumiti, cate substante contine si rosul emailat intinzandu-se peste reclamele imense de pe autostrazi.

 

copilul mexicanilor improscand cu lacrimi, predica irlandeza, blonda, stranie in bataia reflectoarelor.”

 

 

11.

 

“...saracia nu neaparat jegoasa, nu neaparat negri, nu neaparat in felul in care am fost siliti sa ne imaginam suburbiile marilor orase cu lacate la usa si statistici impresionante in numarul mic al secundelor, droguri si desigur orice cersetor american are un pistol sa-ti ameninte viata, excursia si imaginile europene care-ti orbesc curiozitatea.”

 

 

                                                                                                Dan Iancu, bostonmylove

 

 

http://members.aol.com/uhi4ge/bostonmylove.html

 

 

 

    Am dat drumul la radio. Muzica grupului Oasis umplu camera. ”D’You know What I Mean” de pe albumul ”Be Here Now”.

    Am controlat posta electronica. Andrei prietenul meu imi scria din nou. Dupa ce am citit mesajul lui Netrunner, am ramas blocat cu gandul la granite, graniceri, aresturi, inchisori si dube, dar mai ales la actele pentru plecare definitiva din tara. ”Doamne oare cat timp trecuse de cand plecasem si eu la fel ca Netrunner, cu pasaport maro? Era o coincidenta ca ne intalnisem, dupa atata timp, pe retea?”

Curios sa vad ce-mi scria cel de-al doilea terorist din spatiul cibernetic, mi-am trimis sageata soricelului spre plicul colorat din coltul stang al ecranului. Clic.

            “...Anchilozat, am incercat sa-mi masez piciorele inghetate. Stateam ghemuit, intr-o pozitie incomoda, datorita spatiului stramt in care eram incarcerati. Celula mica intunecoasa, avea pe peretele opus usii masive din fier, un geam mic sus aproape de tavan, cu gratii si jaluzele. Astfel lumina patrundea doar in raze scurte, subtiri, taiate.     Nimeni nu vorbea. Pe un perete, in toata lungimea lui, erau doua paturi supraetajate de care nu aveam voie sa ne atingem.

            Am fost prins la granita! Ce naiv am fost. Imi era atat de ciuda pe mine ca fusesem foarte superficial in alegerea calauzei.         

Da, cat am putut sa fiu de naiv. Calauza! De fapt este impropriu sa-i spun astfel, deoarece a fost mai degraba un turnator, ma tradase.          

Totul a decurs atat de rapid. Nu mai stiu precis cum se intamplase, imagineaza-ti ca totul a fost atat de bine calculat si pregatit, iar tipul, calauza a fost si el prins impreuna cu noi. Inscenarea a fost perfecta.

            Inchis in arestul militiei din Timisoara, tuns la zero, fara sa fi putut anunta pe nimeni din familie, arestat preventiv, asteptam sa fiu judecat. Incadrarea pentru tentativa de trecere a frontierei era de la trei luni la un an si jumatate. In clipele acelea nu mai vroiam sa traiesc!

Andrei”

 

e-mail

In  goana  peste  frontiera

 

 

            “Foarte multi tineri considera ca Romania nu le mai ofera un viitor, asigurarea unor conditii de viata decente fiind pentru majoritatea o problema foarte greu (de cele mai multe ori chiar imposibil) de rezolvat. De accea, multi tineri clujeni isi iau inima in dinti si pornesc spre Occident in cautare de locuri de munca platite cu bani adevarati. Pe cont propriu sau in grupuri, cu tinta sigura sau la intamplare, cu multa speranta, tinerii iau drumul strainatatii.

            La sfarsitul saptamanii trecute, un grup de 15 clujeni, majoritatea din cartierul Manastur, au fost prinsi incercand sa treaca ilegal granita dintre Cehia si Germania. Intentia lor era sa ajunga in Germania, sa-si gaseasca de lucru, sa stranga bani sau sa plece mai departe  sau sa se intoarca in tara. Cei mai multi doreau sa traverseze oceanul si sa se stabileasca in Statele Unite ale Americii.

            Aventura lor incepe la Cluj, de unde au luat trenul spre Cehia. Odata ajunsi aproape de granita cu Germania, au luat taxiuri si s-au dus sa se intalneasca cu o calauza. In schimbul a 500 de DM, aceasta i-a trecut granita in Germania, unde urma sa-i conduca pana in prima localitate mai mare. Drumul spre garanita l-au facut pe camp, prin smarcuri si paduri, feriti de ochii granicenilor. Insa, fiind un grup numeros, la trecerea printr-un sat, localnicii cehi au fost deranjati de zgomotul facut de romani si au anuntat Politia de frontiera, care s-a pregatit sa-i primeasca. Granicerii germani au organizat o vanatoare in toata regula, la care au luat parte 100 de politisti insotiti de caini. Fugarii n-au avut nici o sansa. Au fost prinsi si trimisi sub escorta in Cehia, apoi au fost internati intr-un centru de triere a imigrantilor clandestini din Ungaria, iar in cele din urma, imbarcati in autocare, au fost repatriati.

            Existand deja o cutuma a acestor aventuri, se stie exact de cati bani este nevoie pentru ca aceasta sa aiba succes. E nevoie de 700 de DM, 500 pentru calauza si 200 pentru nevoile imediate.

            Trecerea spre Occident este o aventura la care participa din ce in ce mai multi tineri, dar si oameni maturi care considera ca nu mai au nici o perspectiva. Unul dintre acesti disperati este si M.S. din Manastur, care are la activ doua incercari de trecere clandestina in Austria. M.S. a terminat de curand liceul si este mecanic auto. Prima incercare a facut-o anul trecut, impreuna cu un prieten care cunostea limba germana. Au mers cu trenul pana la granita cu Austria, dupa care au luat-o noaptea prin padure. A doua zi au ajuns in Austria, intr-o localitate mica, unde si-au gasit de lucru intr-o turnatorie de zinc. Aici, datorita mediului toxic, lucrau numai imigranti romani. Prietenul lui M.S. n-a ramas la turnatorie, trecand in Italia, unde s-a “pierdut” in multime. Ramas singur, M.S., presat de conditiile de lucru mizerabile de la turnatorie, de faptul ca nu cunostea limba, dar mai ales ca era tanar si nu avea experienta de viata necesara pentru a se “descurca”, s-a predat Politiei austriece, care l-a trimis inapoi in Romania.

            Ajuns in tara, dupa numai un an de zile s-a hotarat sa plece din nou, tot in compania unui prieten. De data asta au ajuns la granita cu Austria cu taxiul si au facut apel la serviciile unei calauze pe care au platit-o cu 1000 de DM. Cu ajutorul acesteia au ajuns in oraselul austriac Graz, de unde au fost nevoiti sa se descurce singuri. De data asta au fost prinsi de politie si expediati la centrul de triere a imigrantilor din Ungaria.

            Toti cei care au fost protagonisti unor astfel de aventuri sunt foarte multumiti de modul in care sunt transportati inapoi in tara. Transportul se face cu autocare de lux, iar la centrele de triere a imigrantilor din Austria si Ungaria li se asigura masa si cazarea in conditii excelente.”

 

 

            Simona Turcu, “In goana peste frontiera”

                Monitorul de Cluj, 13 iulie 1998, Anul I nr. 13  

 

 

 

manifest

 

 

            Suna telefonul. Sergiu, ragusit, ma apostrofa:

            “Te-am asteptat aseara pe retea. Unde ai fost?”           

“De unde stii daca am fost sau nu pe retea?”

            “Pai dupa ai-si-q-ul tau. A fost rosu toata seara. Ti-am anexat la un i-mei-il buletinul cultural. L-ai citit?”

            “Poftim?”

            “Am stat toata seara o-n-laine si am citit o multime de fansi-staf! Pe cea-at am agatat o tipa, Julia, cred ca o sa ma intalnesc cu ea. La un moment dat mi-a spus: Ai-m-i-n-lau-uit-i-uu”

            “Vorbeste romaneste omule!”, am strigat la el.

            “Am gasit un manifest!”, ma ignora si continua:

            “L-am trimis prin i-mei-il. Sunt niste nebuni! Controleaza-ti meil-box-ul.”

            ”Nu ies la capat cu tine”, i-am spus suparat si am deschis cutia postala curios. Cu receptorul intre umar si ureche am derulat textul de pe ecran.

            Revolutionarii cibernetici acaparasera spatiul.    

 

 

 

            MANIFEST

 

          Eliberati informatiile!

Noi suntem rebelii cibernetici!

Suntem  piratii digitali!

Nu vrem sa fim controlati!

Lasati informatiile   sa circule libere!

Noi suntem haiducii viitorului.

Locuim  in padurile electronice!

Campul nostru de lupta este reteaua

informationala. Asteptam camuflati intr-o

alta dimensiune!

          Ne vom pune amprenta electronica pe

reteaua vulnerabila.

          Ne vom folosi de sabotajul informatic!

Noi vom infecta organismul digital cu

virusi! Daca nu veti elibera informatiile,

atunci noi le vom fura!

Noi suntem haiducii viitorului.

Informatiile le vom raspandi in intreaga

Lume! Eliberati informatiile!

          Noi suntem rebelii cibernetici!

 

          MANIFEST

 

 

 

            Aceste manifeste sunt trimise in spatiul cibernetic de catre techno-anarhisti, justificandu-si, astfel, accesul neautorizat in diferite banci de date sau sabotajul informatic. Acestia sunt revolutionarii cibernetici!

 

 

OK COMPUTER, am primit mesajul grupului RADIOHEAD

 

Generatia “e-mail” de rebeli si pirati digitali, sunt “on-line”, fac “surf” pe retea, colecteaza “info” citesc “stuff”, isi trimit ”e-mail-uri”, sau preiau fisiere de pe retea, adica “down-load”. Citesc “info” sau “funcy-stuff”, se folosesc de ”i.s.q.” adica ”net detect agent” platesc cu “cyber-cash”, intra pe “chat” la un mic “gosip” cu amicii cibernetici sau isi petrec serile la ”net-café”.

          Poftim, ia dictionarul, daca vrei sa duci o discutie cu viitorul cetatean cibernetic!

 

 

 

            Peste intreg orasul s-a lasat un val de zapuseala. Caldura inexplicabila pentru acea perioada a anului. Putinii oameni care se aventurasera prin oras, gafaiau nadusiti.

            Intrarea cafenelei Casablanca era blocata de doua ghivece mari cu flori. O tipa visatoare stergea mesele cu miscari lente. Ma inselasem cand am crezut ca orasul era pustiu. In centru, tineri cu pancarte au iesit la o demonstratie impotriva poluarii mediului inconjurator. Unul striga ceva intr-un megafon, care nu-i amplifica vocea, reusind doar sa scoata haraituri intermitente.

            Doua fete tineau o pancarta pe care scria ceva despre stratul de protectie de ozon al atmosferei. Nu am inteles mare lucru si am incercat sa ma strecor printre ei fara sa fiu remarcat. Nu am reusit. Un tip cu un teanc de brosuri in mana m-a acostat, rugandu-ma sa-mi spun parerea in legatura cu poluarea panzelor de apa freatica. I-am spus ca nu ma interesa gradul de poluare al panzelor freatice. El se uita la mine ciudat si imi daduse totusi o brosura cu forta, in mana.

            Un tip imbracat foarte elegant se opri din mersul sau de acrobat, se uita la ecologisti cu dispret si isi continua mersul ciudat. Mergea ca un acrobat pe sarma din cauza ca incerca sa-si tina echilibrul, intr-o mana avea o mapa pe care o tinea foarte rigid, in cealalta mana avea un telefon mobil cu antena scoasa.

            Am trecut pe langa magazinul de discuri ”Studio Stereo”. Afara se auzea piesa “I’ll Be Missing You” cu Puff Dady, piesa care am impresia ca a fost preluata si prelucrata in memoria lui Notorius B.I.G.

            Am intrat in cafeneaua electronica. Muzica techno din difuzoare ma saluta! Tipul de la caserie imi zambi jovial. In bar, am comandat un capuccino, apoi m-am asezat la o masa. Intr-un suport de plastic de pe peretele din spatele meu erau asezate frumos pliante, brosuri, reclame. Dintre toate, remarcasem unul semnat de ”pilotii haousului”. Mi-am adus aminte de manifestele peste care am dat pe Internet si de cel care mi-l trimise Sergiu. Cu litere mari scria: ”Muzica techno impotriva micilor burghezi! Impotriva blazatilor cu slujbe de-la-opt-la-patru! Impotriva statiilor de radio si televiziune care ne cenzureaza! Impotriva monstrilor multinationali din industria muzicii!”

Doi baieti tineri vorbind foarte aprins, s-au apropiat de masa la care stateam si m-au intrebat daca este liber. Am dat din cap afirmativ. Ei s-au asezat continuand sa povesteasca.

            Cel care statea in fata mea avea parul scurt, vopsit in suvite si decolorat, ridicat in gel in cateva vartejuri. In ambele urechi, sub o spranceana, si sub buza de jos, mici buline de argint ii impodobeau fata. Era imbracat cu haine de la magazine de mana a doua. Purta niste blue-jeans gauriti, iar in picioare o pereche de bocanci stalciti. De sub puloverul vechi, lungit si destramat iesea gulerul unei camasi cadrilate.

Pe fiecare haina se vedea nostalgia anilor trecuti. Acest ”look” este descris ca o antimoda si o reactie impotriva normelor stabilite o vreme de ”yuppies”.

”Asa cum iti spuneam, draga Peter cei mai multi dintre prietenii mei sunt acum prin salile de lectura a bibliotecilor, prin anticariate,  la scoala”, a spus cel de langa mine. Peter molfaia cu ura guma de mestecat, fara sa zica nimic.   “Noi nu umblam prin cluburi de noapte la fel ca fratii nostri mai mari care…”, se uita o clipa la amicul sau si continua:

”Au incearcat sa se indeparteze de realitate cu ajutorul bauturii si a drogurilor, asteptand sfarsitul lumii!”

Grunge!”, a exclamat Peter si continua cu vocea ridicata:    ”Grunge si cu tot ce a apartinut curentului acesta, a disparut o data cu moartea lui Kurt Cobain. In scrisoarea de adio a scris Pasiunea captivanta a vietii a disparut!”,  zise in timp ce batea darabana pe masa. Un tatuaj “discret” ii cobora de pe brat. Celalalt il contrazise:

            “Nu-i adevarat! Sa stii ca, in ciuda faptului ca a trecut atata vreme de cand acesta s-a sinucis si multi au afirmat la fel ca tine, ca moartea acestuia a pus capat acestui curent,  grunge,  prietene, este insa mai viu ca niciodata!”, a spus strigand si el. Se uita in jur sa vada ce reactie a avut afirmatia lui. Nimeni nu-l remarcase. Se uita si la mine. Eu mi-am aplecat privirea spre ceasca de capuccino.

            De la bar si-au comandat cate un tuborg verde si au baut in sorbituri zgomotoase. Peter mesteca la fel guma cu ura, isi aprinse o tigara si incepu din nou:

            “Grunge a vrut sa se descotoroseasca de yuppies, a fost o reactie impotriva erei yuppie, sau numeste-l daca vrei un curent anti-yuppie. Cand a aparut? La inceputul anilor nouazeci, in Seattle, nu? L-ati avut idol pe J. Marcis The godfather of the grunge sau cum este numit tipul acela de la grupul Dinosaur jr.” Celalalt era gata sa planga. Se uita la mine si la ceilalti din cafenea, cautand ajutor.

Il urmaream doar cu coada ochiului si el ar fi vrut sa ma faca sa iau parte la discutie. Ma intreba daca vreau o bere. L-am refuzat politicos.

            “Cine sunteti voi sa va declarati un curent mort? Grunge a fost starnit din centrul unui cerc… amplificandu-se… ”, nu isi gasi cuvintele, se gandi putin si apoi continua balbait:

 ”Nu a disparut… asa cum spui… tu!”

 

 

Yuppies încercare de adaptare la valorile

Occidentului

 

 

                ”Young urban professionals, in traducere tineri profesionisti din mediul urban. Sunt o parte a tinerilor adulti, o grupa de varsta intre 20 si 35 de ani. Traiesc in orase mari, au o profesiune pe care o exercita cu pasiune. Indiferent daca mai primesc bani si de la parinti sau isi realizeaza prin forte proprii nivelul de viata, care trebuie sa corespunda pretentiilor lor foarte mari, ei sunt si originala casta in fata careia toate drumurile stau deschise: mizeaza totul pe cartea carierei; isi planifica realizarea ca pe o lupta; o lupta dusa pe un teren unde conteaza numai banii si prestigiul.

                Merg straight on, drumul se intinde drept in fata lor, intotdeauna; in sensul lor: drept in sus. Yuppies sunt pentru functionarii cuminti si burghezi, dependenti de salariu, o sclipire de speranta a unui viitor incert... Placerea lor vadita de a-si trai viata, a carei intreaga esenta este exprimata de motto-ul if you’re not first, you’re last! (daca nu esti primul, esti ultimul!) si if you’re last, you’re lost! (daca esti ultimul, esti pierdut!) este menita sa dea curaj.

Tineretului au inceput sa-i fie aplicate tot felul de etichete, in incercarea de a surprinde totul printr-o stampila, semn al nesigurantei noastre cu privire la viitor; s-a nascut o conceptie ca un dulap cu sertare, menita sa aduca, prin divizare si ordonare, o oarecare claritate. Cu o mentalitate similara celei din povestea cu Cenusareasa, s-a facut o distinctie ferma intre bine si rau, rezultand un intreg sortiment de sertare si sertarase: aici punker-ii, colo popper-ii, in partea asta skinheads si in alta parte sloanes-ii; intr-un colt, avangarda ecologistilor, verzii, struppies si in coltul opus, yuppies.”

 

                                                                                                                                Romeo Nadasan,  Occident ‘8o    -   Destinul

                                                                                                                           dramatic al  tinerei  generatii, Editura Politica 1989, Bucuresti.

 

 

 

Cei doi de la masa erau deja la a patra bere si fata lui Peter parca luase foc.

            “Beats, hippies, yuppies, punks au fost toate niste curente care s-au format departe de centrul acelor cercuri de care vorbeai, si intretaindu-se cu altele, amice! Ce este intr-adevar interesant se afla destul de departe de centru… undeva pe raza cercului!”, striga din nou Peter clatinandu-se periculos pe scaun.

            “Ceva deosebit se naste numai atunci cand doua cercuri diferite se intalnesc si se intretaie, iar daca acestea se pot suda, apar trends! Asta se intampla! Cu grunge al tau nu a fost cazul. Grunge a murit!”

            Am ridicat un deget sa ma fac vazut. Fara sa reusesc, cei doi continuau si mai aprinsi. Am tusit sa-mi dreg vocea:

    ”Nu stiu cum sa va spun, dar… ”, cei doi s-au uitat la mine mirati, iar eu am coninuat:”Parerea mea este ca… tinerii de astazi… ”, simtind privirile intepatoare a celor doi care erau pregatiti sa faca front comun impotriva mea, chiar daca inainte am fost invitat sa iau parte la discutie, am intors-o putin, incercand si sa mai scurtez din ce-mi programasem sa le spun:

    ”Tinerii de astazi indiferent in ce curent ii incadrezi sau cum ii numesti nu se fac deloc remarcati. Sunt invizibili! Nu se folosesc de mass-medii ca sa iasa in evidenta! Nu se imbraca ca sa fie remarcati! Nu iau atitudine si astepta ca parintii lor sa vina si sa faca curatenie dupa ei si sa le rezolve problemele! Plini de patetism, se plang toata ziua: cum vom face fata viitorului atat de nesigur cu somaj, singuratate, catastrofe naturale, intr-o Europa cu multe granite noi si subrede? Cum o sa putem face fata stress-ului informational, si totusi sa fim la zi cu pasii repezi pe care-i face tehnologia? Stiti voi cu ce s-au luptat tinerii in alta parte? Stiti voi cu ce se lupta ei acum…”

 

    In bar se facu liniste si am avut impresia ca toata lumea ma privea. Peter se opri din mestecat guma si se uita la mine ca la un caz patologic.

    Muzica se porni din nou.

    ”Ce vrea tipul asta?”, l-a intrebat Peter intrigat pe amicul sau.

            Ei m-au masurat curiosi in timp luandu-mi ceasca de pe masa, m-am ridicat. La bar, am cerut un pahar cu apa minerala. Nu reuseam sa-mi dau seama de ce m-am amestecat in discutia lor, dar imi era ciuda ca nu avusem curajul sa termin ce aveam de spus.

            “Hei!” Striga unul dupa mine. Vazand ca nu reactionez, dadu din mana a lehamite si se intoarse la amicul lui.

             Dupa ce am baut apa minerala care o comandasem, i-am privit pe cei doi care discutau la fel de aprins si probabil uitasera de mine. Am iesit in strada si am tras cu bucurie aer curat in piept.

 

    “Sansă inedita! Testeaza-ti aura! Ocazie nemai-intalnita de a castiga o calatorie cu un vehicul cosmic. Vei fi trimis intr-un voiaj in jurul axei tale!” Ce tampenie m-am gandit citind de pe o brosura, dintr-o vitrina de librarie.

    Pe un afis mare, titluri de noutati editoriale. La loc de cinste era pusa cartea lui Bill Gates, ”The road ahead”. Intr-un colt al vitrinei, reclame care-mi recomandau sa citesc: ”Nova Express” de William S. Burroughs, ”Shampoo Planet” de Douglas Coupland si alte carti.”Astept sa apara sub forma de benzi de desene animate!”, am zis cu voce tare, zambind, imaginandu-mi pe Beavis si Butt-Head. Heh-heh-heh!

            M-am asezat pe una din bancile noi de pe strada pietonala, cu spatele la vitrina librariei. Un batran isi tari pasii spre banca, se opri, se uita lung la mine si se aseza fara sa spuna nimic. M-am uitat la el, privirea-i era aspra, de gheata. Pielea fetei batatorita de vant si soare ii arata meseria de o viata. ”Marinar?”, l-am intrebat din priviri. Mi-a confirmat clipind din pleoape. ”Povesteste-mi pe unde ai fost. America? New-York? Pe ce mari ai navigat”.

            Cu un oftat mi-a povestit. In ochi i-am citit traseul de pe hartile parcurse, i-am vazut tatuajele, amintiri vii, albastre, in tus, din porturi indepartate. Dupa un timp, ostenit a inceput sa motaie cu capul lasat in jos, cu barbia pe piept. Valurile groase de piele de pe gat ii stateau ca un fular innodat aiurea, barba carunta crescuta de cateva zile avea tepii razleti, caraghiosi.

            Trezit de tipatul unui pescarus obraznic, care rascolea intr-un cos de gunoi, se uita in jur, se ridica de pe banca, ignorandu-ma si cu miscari incete pleca. Nu am rezistat tentatiei de a nu-l urmari atras de ceva necunoscut. Am luat-o dupa el.

Ajunsi pe chei, simtindu-se urmarit, se intoarse, ma vazu, imi zambi si imi facu semn: ”Hai, vino!”

Nu l-am urmat, iar el disparu inspre mare, invaluit de ceata.

            “C U When U Get There”, ma consola o voce dintr-un difuzor virtual.

 

            Am intrat in discoteca ticsita de lume. Dupa ce am platit intrarea si mi-am lasat haina la garderoba am inotat printre lume pana la tejgheaua lunga a barului. In oglinda de pe peretele din fata mea, unde erau agatate sticle si pahare pe suporturi speciale, se vedea o frantura din animatia din local, fulgerata intermitent de luminte colorate.

            In celalalt capat al tejghelei mi se paruse ca am vazut o fata cunoscuta. O veche cunostinta, o romanca. Mi-am luat sticla de bere in mana si am incercat sa ma apropi de ea prin multimea vesela.

            ”Salut!”

            ”Buna!”, mi-a raspuns. Deci nu ma inselasem.

            ”Ce cauta o fata verde cu parul padure la fel ca tine intr-un loc ca hanul de–apoi?

            Te asteptam. Aici toate-mi par in jur straine!”

            ”Lumea-i rece fara tine!”

            ”De o copila e prins inorogul print.”

”Ea cu sanii in floare si dulce / mi-l adasta ca pe un stapan”, i-am spus cantat.

”El alearga’ntr-un suflet sa-si culce / mandrul cap pe-al ei gales san. Ce astepti?”

”Nimic, dar amintiri de-un gand atinse / Imi trezesc dureri aprinse”, am facut o pauza si am continuat: 

”Si-mi aduc aminte c-ai plecat! Tu ce mai astepti acum?

”Zburatorii ca sa vie.”

            ”Tu stii ca noi impreuna ne intelegem / Ne uneste aceiasi soarta.”, i-am zis cu o sclipire in ochi.

            ”Would you follow me?”      

            ”Unde? Acolo unde fug inspre apus, hoti de rai?”

            ”Da! Raiul meu beteag  / De pe alt meleag / Cat imi esti de drag /  Nu stiu cum”      ”Would you follow me?”, i-am pus si eu aceiasi intrebare. Fara sa ezite a raspuns:

”D-a-a-a!” si am inceput sa radem amandoi. Eram vechi ”PHOEN-ICSI-FANI”. Ne-am sarutat si ne-am strecurat cu greu spre usa. Rasufland usurati, am iesit afara din discoteca.

 

 

e-mail-e-mail-e-mail-e-mail-e-mail-e-mail-e-mail-e-mail

 

 

 

            “Mai sunt doar cinci sute de zile pana vom pasi in anul 2000. Dorinta mea din copilarie de a pleca in America nu se va implini…

            Andrei”

 

“In veacul acesta, numit adesea si secolul american, romanii au privit cu multa admiratie catre Lumea Noua de peste Atlantic. Romanii ardeleni au fost recunoscatori presedintelui Woodrow Wilson pentru sustinerea principiului autodeterminarii nationale in forma care a favorizat desavarsirea unitatii national-statale romanesti. In timpul celui de-al doilea razboi mondial si dupa terminarea conflagratiei, romanii erau pe buze cu zadarnica afirmatie vin americanii! Anii `60-`70 au relansat admiratia si speranta in suportul Americii, iar perceptia de atunci era ca sansa romanilor de a scapa de imperiul rosu se afla in mainile americanilor. Dupa 1989, poporul roman (nu neaparat si toti liderii lui) au asteptat o implinire a unor iluzii, sperante si idealuri, cu atat mai mult cu cat se pronunta adesea, uneori chiar si oficial, ca Romania se va indrepta pe calea pluralismului politic, democratiei functionale si statului de drept, va trece la o economie de piata libera si prospera, va comunica modern si va coopera eficient cu comunitatea internationala.

            Americanii sunt considerati pragmatici in relatiile internationale si, printre altele, pentru motivul ca ei primesc raporturile bilaterale si chiar cele globale intr-o maniera neideologizanta, urmarind scopuri clare si evaluandu-si performantele prin aportul de pogres cu care contribuie efectele contactelor externe. Altfel spus, masura politicii americane sunt faptele si consecintele lor. Vorbele, povestile, doctrinele, ideologiile sunt considerate doar in corelare directa cu faptele concrete care intereseaza imediat partea americana. Caci timpul este bani, banii vin din profit, profitul este rezultat al efortului productiv, al muncii si al faptelor!

            Timpii preferati de americani sunt prezentul si viitorul apropiat. Iar masurarea timpului se face prin etalonul eficienatei, productivitatii si venitului nou creat. Pe scurt, prestigiul real al americanului este cuprins in sintagma Made in USA. Acest Made in USA este prilej de autoevaluare si pentru americanul de rand si il insoteste si pe presedintele SUA in misiunile sale externe. Recent, calatorind in China, presedintele Clinton si-a argumentat cel mai elocvent utilitatea vizitei prin expansiunea acestui Made in USA pe piata asiatica.

            In 1993, Congresul american a acceptat sa fie reacordata Romaniei clauza natiunii celei mai favorizate. Gestul s-a adresat poporului roman, sperandu-se nu numai ca acesta va evolua rapid si consistent pe calea democratiei si statului de drept, a economiei de piata, dar, respectandu-i-se aspiratiile, s-a crezut intr-o intensitate a schimbului intre Made in USA si Made in Romania. Ca atare, toti demnitarii de la Bucuresti au promis ca vor prezenta cat mai repede un catalog al faptelor concordante, purtand marca Made in Romania, care sa intre pe piata americana, sa afirme si sa confirme un anumit tip de prestigiu romanesc. Doar cu asemenea cataloage de fapte americanii isi construiesc normele si strategiile creditibilitatii parteneriale si acelasi lucru il pretind si celor care aspira sa intre in relatii parteneriale cu ei.”

 

            Vasile Puscas, “Romanii si americanii”

                Monitorul de Cluj, 13 iulie 1998, Anul I nr.13

 

 

*

 

 

    Dimineata am primit o scrisoare de la Fortele de Munca. Eram rugat sa ma prezint a doua zi pentru a sta de vorba cu un jurist-consult.

    Atitudinea mea aroganta si modul refractar cu care am intampinat orice incercare a functionarilor de la diferite institutii, de a ma integra in societatea daneza, au fost soldate cu esec. Se pare ca rabdarea celor de la Fortele de Munca au ajuns la limita. Postasul imi intinse recipisa si astepta sa o semnez.

    Mi-as fi dorit sa lucrez in domeniul informaticii, sa muncesc cu… da, eram constient de faptul ca...

    ”Daaa!”, am aprobat cu voce tare.

    ...societatea informationala, ne va schimba total imaginea clara pe care am avut-o in ce priveste munca. Impartirea atat de bine definita cu care suntem obisnuiti: serviciul de la ora opt la patru, de luni pana vineri va disparea. Colectivul de munca este de asemenea pe cale de disparitie. Noile slujbe nu sunt dependente geografic si nu cer prezenta fizica a angajatului la locul de munca. Noului gen de muncitor i se ofera posibilitatea de a hotari singur programul de lucru, va lucra acasa la computer sau in alta parte, folosindu-se de cel portabil si telefonul mobil. Noul angajat nefiind controlat, dar dandu-i-se raspundere, devine motivat, flexibil, in felul acesta creste productivitatea...

    …am devenit un fel de ”yo-yo” in mainile  unei fete neastamparate.“Semnati aici de primire”, ma ruga postasul.

    ”Oua-auu! Dumneata esti la curent cu evolutia spectaculoasa din domeniul informaticii!”, l-am intrebat pe postas. 

            “Hej! Stop cadru! Stop! Deruleaza inapoi!”, a strigat echipei de filmare regizorul.

            Transformat intr-un personaj de desene animate, care semana cu un fel de ganganie cu picioare multe si lungi, mi s-a poruncit sa trec liniile de aparare impotriva intruziunilor. Am gasit parola si am inceput sa sterg date de pe masinaria in care intrasem. Descoperindu-mi-se accesul neautorizat, s-au pornit alarmele. Prins si trimis in fata unui judecator batran, am fost invinuit de sabotaj.

Am inceput sa ma scurg la fel ca si argintul viu din boxa acuzatilor si transformat din nou, dar de data asta in Richard Ashcroft, mergeam suparat printre trecatori, pe trotuarul orasului necunoscut.

Fredonam “simfonia-dulce-amara” a grupului ”The Verve”. Astfel, nu ma mai simteam de loc strain acolo. Am abordat o privire aroganta, si fixam trecatorii de pe trotuar, incercand sa-i provoc intr-un fel sau altul.

            Pasisem in lumea interactiva a grupului ”The Verve”. Filmam. Am apasat pe butonul ”zoom” de pe camera de vederi. Fata unui tip se apropie periculos, porii pielii ii devenisera cratere.

”Stop”, am strigat. Din mers am filmat alte fete vesele, fete triste, fete mirate, fete suparate. Filmam cu ochii mintii propriul video-clip pe care il transmiteam in direct, prin telepatie, telvizorului. Eu eram regizor, actor, inginer de sunet si lumini, eu filmam, eram ”Superman”!     Am aparut pe ecranul televizorului. Faceam un solo in miscari de ”breakdance”. Incepusem un ”back spin”, apoi, ridicat in picioare, am descoperit ca aveam patine cu rotile. “Ultra Wheels Oxygen”, care m-au trimis teleghidat pe trotuarul golit de lume, intr-o viteza ametitoare. Nu puteam sa-mi controlez miscarile. Am ajuns la un parapet, pe un pod. Cred ca eram pe un pod si tineam strans balustrada.

    Ramas fara puteri bara umeda mi-a alunecat din maini. Incontrolabil, m-am dat peste cap si am cazut in haul de sub mine. In cadere urechile imi tiuiau si vedeam apa apropiindu-se intr-o viteza nebuneasca. Inima mi-a stat in loc. Aproape de nivelul apei, elasticul pe care-l aveam prins de picioare, m-a ridicat cativa zeci de metri, apoi am cazut din nou devenit iarasi “yo-yo” in mainile aceleasi fete neastamparate. In fundal se auzea ceva muzica mieroasa, cu un refren taiat perfect dupa sablonul pop.

            “Stop cadru! Opreste camera de filmat! Scena se repeta! Stop!” 

            ”Hei! Visezi sau ce faci? Semneaza aici de primire ca nu am timp!”, imi spuse nervos postasul.

 

 

 e-mail, netrunner.

 

 

            “Am fost intr-o vizita scurta in Romania si am intrat intr-o lume incolora. Am trecut cu automobilul deziluziei prin sate uitate de timp. Am ramas uimit de decorul alb-negru al oraselor triste. M-am strecurat printre oameni cu fete pamantii, lipsite de zambet. Am trecut pe langa cladiri darapanate. Am pasit pe caldaramul trotuarelor mohorate. Am intrat intr-o lume incolora!

Am ramas uimit intalnind oameni cu privirile indreptate inspre VEST, la fel cum au facut-o de zeci de ani de zile. Oameni stand cu mainile incruciste. Oameni stand in asteptare!  Am ramas uimit vazand oameni cu mainile intinse spre marea de lumina de dupa granita, in asteptarea pachetelor cu ajutoare!

            De ce mai cred unii ca soarele lumineaza altfel dupa linia de hotar. De ce cred unii ca iarba este mai verde DINCOLO? De ce mai cred unii ca viitorul va fi mai roz, daca va fi servit de la PACHET

 

Netrunner.”

 

 

e-mail

 

 

                “Primele date despre relatiile romano-americane sunt invaluite in misterul unor mituri si legende. Pe la inceputul secolului al XVII-lea, se spune ca un anume capitan John Smith, personaj dotat cu calitatile de aventurier specifice epocii elisabetane, ar fi calatorit in Europa Centrala si Rasariteana si s-ar fi angajat in serviciul militar al mai multor suverani din zona, inclusiv in Transilvania si Valahia, care erau antrenati in luptele cu turcii. Facut prizonier de tatari, ajunge pana la zona Azovului, de unde reuseste sa evadeze, iar aventurile sale au continuat in Lumea Noua. Aici, el a relatat despre faptele savarsite in Transilvania si Valahia, stabilind primele legaturi intre Principatele Romane si pamantul Americii.

                In corespondenta cunoscutului Benjamin Franklin se aminteste despre un transilvanean cu care s-ar fi intalnit la Philadelphia, in 1748, un preot greco-catolic pe nume Samuel Domjen (Samuila Damian) care, calatorind in jurul lumii, a dorit sa invete despre electricitate de la savantul american. Si tot in secolul al XIII-lea, presa americana a scris destul de amplu despre rascoala lui Horea, pe care o asimila cu o revolutie de tip european, care avea multe similitudini cu spiritul american in curs de concretizare.

                Relatiile propriu-zise intre SUA si Romania nu au inregistrat, la pornire, un fundament economic. Cand, in august 1859, Alex. Ioan Cuza l-a primit pe primul consul american la Galati, domnitorul s-a declarat un adept al sistemului politic american si promitea ca va asigura si tarii sale un guvernamant liberal, sustinut pe o Constitutie in conformitate cu vrerile poporului. Acelasi domnitor Cuza, in discutiile cu reprezentantii Americii, intentiona obtinerea unui tratat comercial romano-american care, insa, urmarea mai mult obtinerea recunoasterii SUA ca Romania era subiect juridical relatiilor internationale. Mai mult, seful statului roman gandea ca SUA ar putea oferi protectie Romaniei in contextul relatiilor cu marile puteri imperiale vecine.

                Datorita specificului politicii americane, raporturile romano-americane s-au mentinut la un nivel scazut, pana dupa obtinerea Independentei Romaniei. Totusi, primul consul american a sosit la Bucuresti in aprilie 1867, tanarul rege Carol I numindu-l Dl. Consul General si Agent Diplomatic. Imediat dupa obtinerea Independentei, Carol I a manifestat dorinta, in toamna anului 1878, ca SUA sa trimita la Bucuresti un ministru plenipotentiar. Dar, abia dupa ce Anglia, Franta si Germania au recunoscut formal independenta Romaniei, SUA au decis sa deschida o Legatie la Bucuresti.

                Importanta Bucurestiului, pentru interesul balcanic al Americii, a tot crescut pana la inceputul secolului al XX-lea, astfel ca, in 1905, capitala romaneasca a devenit sediul de resedinta al ministrului SUA acreditat in Romania si Serbia, iar din 1907 si Bulgaria. Dar, cu toate acestea, schimburile concrete romano-americane au continuat sa fie de nivel modest. O cauza a acestei situatii a fost si faptul ca Romania inca nu-si deschisese, pana la primul razboi mondial, o reprezentanta diplomatica de nivel de corespunzator la Washington. Abia in 1917 a fost luata o decizie, de catre Bucuresti, in sensul infiintarii unei Legatii.

                Aceasta nepasare a guvernelor de la Bucuresti fata de relatia cu o tara indepartata, precum SUA, s-a datorat, in primul rand, viziunii europecentriste a marii majoritati a liderilor politici de la noi, a conceptiei conform careia Realpolitik-ul continental, bazat pe strategia echilibrului european nu putea fi afectat de o putere de peste Atlantic. Avand mereu grija navigarii printre valurile pendularilor de interes ale puterilor imperiale din imediata vecinatate (Vest, Est, Sud-Est), guvernantii romani au privit spre Lumea Noua ca spre un loc unde se petrece ceva deosebit, in comparatie cu batranul continent, dar un loc mult prea indepartat de problemele prezentului romanesc. Mai degraba au fost sensibili la rolul european al Americii romanii din fostul Imperiu Habsburgic, care , prin exodul imigrant spre Lumea Noua  (sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului   al XX-lea), si-au format o perceptie mai lucida, inclusiv din punct de vedere al interesului national, despre potentialul raporturilor romano-americane.

                Presedintele Woodrow Wilson si spiritul american in competitia internationala au fost pionii cei mai importanti care au favorizat aspiratiile romanesti, principiul autodeterminarii nationale primind si in Europa viziunea pregmatica americana. De aceea, spre exemplu, Declaratia de la Alba-Iulia (1 Decembrie 1918) este foarte asemanatoare Declaratiei natiunilor independente din Europa Mijlocie, din Philadelphia (26 octombrie 1918), document inspirat de celebra Declaratie de Independenta americana.

                Cu toate acestea, nici chiar dupa incheierea primului razboi mondial, diriguitorii de la Bucuresti n-au inteles corect rolul Americii. Ca atare, si in primul deceniu postbelic s-a remarcat printr-o evolutie anemica a raporturilor romano-americane, justificata de autoritatile de la Bucuresti si prin atitudinea Senatului american fata de Tratatele de la Versailles si Liga Natiunilor, dar influentata si de Nationalismul economic al guvernelor liberale. Venirea la guvernare a lui Iuliu Maniu a fost un semnal de speranta pentru incurajarea relatiilor   romano-americane, Washingtonul intensificandu-si intresul diplomatic, dar si in materie de afaceri, pentru Romania.

                Spre deosebire de primul razboi mondial, a doua conflagratie globala a convins mai mult leadership-ul roman ca SUA vor avea cuvantul cel mai hotarator atat in reconstructia europeana, cat si in configurarea viitorului sistem international. De aceea, atat Opozitia Unita (Maniu), cat si Puterea (Antonescu) si-au legat sperantele destinului Romaniei postbelice de raporturile cu lumea anglo-saxona (SUA si Marea Britaniei). Aaa se explica faptul ca, inca din 1942 si aproape sistematic din 1943, Opozitia Unita, a avut negocieri cu anglo-americanii, incercand sa pregateasca terenul pentru scoaterea Romaniei din Axa si Asocierea la Coalitia Antihitlerista. Dra cum, de cele mai multe ori, romanii au desfasurat si negocierile internationale sub presiunea unui accentuat pasionalism politic intern, soarta negocierilor romano-Aliate nu a dus la rezultatele asteptate. Insuficient atenti la jocurile geopoliticeale puterilor Coalitiei Antihitleriste, romanii s-au gasit, la sfarsitul razboiului, in aceeasi tabara cu americanii, dar luptand cot la cot cu... sovieticii.

                Razboiul rece a inghetat si relatiile romano-americane care au fost reluate, la nivel diplomatic, de la mijlocul deceniului al saselea, iar de la sfarsitul aceluiasi deceniu au inceput si prospectarile raporturilor comerciale si economice. Aceasta a doua jumatate a deceniului al saselea ne arata interesul mai mult politic al americanilor, iar partea romana spera intr-o autonomie de Moscova prin contruirea propriei economii industrializate care sa beneficieze de tehnologia occidentala. Astfel ca, dupa 1964, in SUA se contureaza tot mai mult imaginea unei Romanii independente de Moscova (utila politicii de diferentiere americane), iar liderii comunisti de la Bucuresti s-au straduit sa-si obtina legitimizarea interna si prin argumentul acceptarii lor la principalele Cancelarii occidentale, inclusiv la Washington DC. In acest context, desigur extins la un cadru international mai complex, se petrece vizita presedintelui Nixon la Bucuresti (1969), urmata de aproape un deceniu de schimburi oficiale la cel mai inalt nivel. In 1975, Romania a fost printre primele state din Europa Rasariteana careia SUA i-au acordat Clauza natiunii celei mai favorizate, iar raporturile comerciale bilaterale au inregistrat ritmuri ascendente.

                De la sfarsitul deceniului al saptelea - inceputul deceniului al optulea, in contextul post-Helsinki si al revolutiei reaganiste, raporturile romano-americane au fost puse la numeroase incercari, iar procesul legislativ al reconfirmarii Clauzei a fost insotit de critici severe la adresa regimului politic de la Bucuresti. Acestea au dus la momentul 1988, cand la Congresul SUA, in acord cu Administratia americana, a refuzat sa mai confirme acest privilegiu Romaniei.

                Evenimentele romanesti din decembrie 1989 au fost analizate de autoritatile americane prin grila politicii de sustinere a lui Gorbaciov. Abia dupa ce Washingtonul s-a convis de politica Moscovei fata de Romania au inceput sa fie trimise semnale americane incurajatoare catre Bucuresti. Dar, desi revolutia romana era privita cu multa simpatie si compasiune in SUA, relatiile bilaterale politice s-au indreptat spre o noua criza, amplificata si catalogata dupa intamplarile din 13-15 iunie 1990. In primavara anului 1990 si dupa alegerile generale din 1990, autoritatile de la Bucuresti au intreprins demersuri insistente pentru reluarea dialogului politic bilateral si pentru reobtinerea Clauzei.

                Primul semnal mai clar ca Washingtonul dorea o reconsiderare a stadiului relatiilor bilaterale a fost dat in ianuarie 1992, cand guvernele SUA si Romaniei au ajuns la acordul crearii Centrului Cultural American, la Bucuresti, si Centrului Cultural Roman, la New York. Acest pas a fost urmat de inceperea negocierii unui nou acord comercial, parafat in primavara anului 1992, si decizia Administratiei americane, in vara aceluiasi an, de a solicita Congresului sa fie reacordata Romaniei Clauza natiunii celei mai favorizate (care insemna si ratificarea Acordului comercial). Subiectul negocierii reacordarii Clauzei a ocupat locul central in raporturile bilaterale romano-americane pana la sfarsitul anului 1993 cand, in sfarsit, urmare a procesului legislativ din         septembrie-octombrie 1993 s-a putut ajunge la faza deciziei formale de normalizare a relatiilor bilaterale. Reobtinerea Clauzei cu statut de analiza si reconfirmare anuala, in 1993, a fost faza obligatorie pentru acordarea ei cu statut permanent (in vara anului 1996).

                Chiar din 1993, raporturile bilaterale romano-americane s-au concentrat si asupra amplificarii relatiilor comerciale, de afaceri, in general de reintrare a Romaniei pe piata americana si de convingere a corporatiilor  americane de a patrunde pe piata romaneasca. S-a ajuns, astfel, ca SUA sa ocupe, in 1993-1994, o pozitie de lider  la capitolul investitii, inregistrandu-se chiar o crestere modesta si a comertului bilateral. Cu toate acestea, concluzia rezonabila este ca Romania nu mai era capabila, dupa reprimarea Clauzei, sa genereze surse pentru o  crestere a relatiilor comerciale, iar stagnarea reformelor economice si de piata in Romania au temperat si fluxul capitalului american spre tara noastra. Aceasta situatie a dus la derularea relatiilor bilaterale cu preponderenta pe palierul politic si politico-militar (Parteneriatul pentru Pace).

                A doua jumatate a anului 1996 s-a aflat, atat in Romania, cat si in SUA, sub semnul electoral, astfel incat nu s-au pus noi temelii pentru dezvoltarea relatiilor bilaterale. Era de asteptat ca noua formula de guvernare romaneasca, de dupa noembrie 1996, sa fie mai ofensiva in directia Washington, dar, sub presiunea importantei deciziei privind extinderea NATO, Bucurestiul s-a manifestat confuz atat fata de componenta europeana, cat si de cea americana a Aliantei Nord-Atlantice. Criza prelungita a coalitiei de guvernare din Romania, cu debut inca din toamna anului 1997, inconsistenta si ezitarile in procesul reformei au fosat realitati care nu puteau favoriza relatiile bilaterale, desi, poate chiar spre surpriza romanilor, in iulie 1997, la Bucuresti, presedintele Clinton a propus Bucurestiului o concentrare a efortului bilateral in cadrul unui parteneriat strategic romano-american.

                Din primavara anului 1998, o programata vizita la varf Constantinescu - Clinton a mobilizat societatea romaneasca in directia unei atentii sporite acordate raporturilor intre SUA si Romania, acesta si pe fondul sperantei in suportul american pentru revigorarea economica a tarii, dar si sub impactul reuniunii NATO de la Madrid (1997) care a anuntat o posibila discutare a oportunitatii deciziei pornirii unui al doilea val de extindere a organizatiei transatlantice (aprilie 1999).

 

 

            Vasile Puscas, “Schita de istorie a relatiilor romano-americane”

                Adevarul de Cluj, Vineri, 24 iulie 1998

 

 

 

Stiri:

 

 

Haos in anul 2000! Profetii prezic ca bomba anului 2000 este activata, deoarece nu toate instalatiile electronice pot schimba codul datei de la anul 1999 la 2000.

 

 

 

            Am intrat in sala mare de asteptare de la Fortele de Munca. Lume multa, aglomeratie, deoarece doar trei din cele cinci ghisee erau deschise. M-am asezat la o coada, care mi se parea mai scurta. Dupa cateva minute vazand ca nu inaintam de loc, fara sa mai am rabdare, m-am asezat pe un scaun, sa astept sa se mai goleasca putin de lume.

Pe coperta unei reviste, trantita pe masuta din sala de asteptare, un titlu mare imi atrase atentia: ”Drugs and rock’n’roll” ”Drogurile inca mai hotarasc calea pe care o ia muzica rock” Consumul de droguri ai membriilor unor grupuri rock a ”produs” in trecut piese in genul: “Mothers little helper” a grupului The Rolling Stones, fara sa mai amintim “Speed king” a celor de la Deep Purple, care dupa cum se poate intelege din titlu a fost ”inspirata” de speed. Cocaina, la fel, a ”ajutat” grupul Laid Back sa compuna piesa “White Horse”, iar pe Eric Clapton, “Cocaine”.

                LSD-ul a produs piese ca: “Lucy in the sky with Diamonds” al celor de la Beatels sau “2000 light years from home” a grupului The Rolling Stones.

“Never let me down again” al celor de la Depeche Mode este un produs al heroinei, la fel ca si piesa “My drug buddy” a grupului Lemonheads.

            Daca aceste substante euforice au inspirat atatea grupuri rock in trecut, acum in zilele noastre ecstasy a ”nascut” piese ca “Acid man”, sau “Loaded” cu  Primal Scream, ori Pulp cu  ”Sorted for E’s and Wizz”

            Am rasfoit o alta revista. “Gaffa”. La pagina cu prezentarea ultimelor noutati scoase pe discuri ”single”, am scanat rapid titlurile. Urban Species, ”Woman”, Depth Charge & Skye, ”The Hanged Man Rehung”, Telex, ”Moskow Diskow”, Grooverider, ”Rainbows of colour”, The Wiseguys, ”Start The Commotion”, Dynamic Syncopation, ”Classified Documents”.

            M-am oprit la numarul unu. Am citit doar cronica discului care primise cele mai multe puncte rosii.

 

LOVE PARADE “No politics on the dance floor”

 

                Articol despre evenimentul muzical din fiecare an, care se tine in orasul Berlin.  Pe urmatoarea pagina era o fotografie mare a fratilor Gallagher. Fenomenul Oasis, muzica acestora era descrisa numai in superlative.

                La sfarsitul revistei printre reclamele colorate “Rebelii fara cauza” ale grupului INSIDE THE WHALES se intreaba: “Oare unde este revolutia pe care am asteptat-o de atata timp?”

 

 

*

 

 

                ”Cine vorbea oare de doza-zilnica-de-seriale-americane-la-te-ve-u!”, m-am intrebat cu voce tare in timp ce controlam programul de la televizor.   

”Ce dependenta ridicola!”, am bombanit negasind nimic interesant. Nu era nici un serial care sa-mi placa, doar seara tarziu, urma sa fie transmis, pe canalul local, un vechi  ”film-western-spaghetti” la care m-as fi uitat. In anii saptezeci, cand a aparut acea serie de filme western italienesti, toti baietii din cartier urmaream cu sufletul la gura pe eroul principal, ”baiatul”. Stiam cu toti pe de rost actiunea filmului, dialogurile si muzica. As fi vrut sa revad acele filme.

 

 

            M-am intors la computer, l-am scos cu o miscare brusca din starea de pauza in care intrase si am executat cu mousul un clic pe pictograma care imi permitea accesul pe Internet. Imi propusem sa preiau un fisier de pe retea. Muzica de la radio se pornise in fundal. Cu privirea la ecranul computerului am ascultat o piesa din albumul “Time out of mind”, acesta fiind considerat ca o revenire fantastica a veteranului Bob Dylan. 

Preluarea fisierului dura destul de mult timp. Asteptand, m-am uitat in jur plictisit. In camera, desi era mare, lucrurile pareau foarte inghesuite, aceasta din cauza atator aparate “indispensabile” care se aglomerasera unele peste altele. Computer, imprimanta, scanner, televizor, video, satellit-reciver, D.V.D., combina muzicala din piese separate, statie, equalizer, compact-disc player, mini-disc, apoi telefon, robot telefonic, fax s.a.m.d. Daca nu cu mult timp in urma televizorul a hotarat cum sa ne mobilam camerele, deoarece acesta trebuia asezat in functie de prize, geamuri, usi, acum a aparut un alt intrus: computerul! Unde sa-l mai punem si pe acesta? In sufragerie, in dormitor, in bucatarie? Putine locuinte au amenajat un loc anume unde ar putea fie pus computerul.

            Diferit de televizorul care strange familia in jurul lui, acesta fiind in centrul atentie, calculatorul este o unealta care se foloseste individual.

“Ar trebui sa  remobilez”, mi-am zis in timp ce am oprit legatura telefonica. Am iesit de pe Internet si am inchis computerul. Nu mai aveam rabdare sa astept preluarea de pe retea  a fisierului pe care-l cerusem.

 

 

La radio incepuse o piesa a grupului Suede, apoi dupa o prezentare lunga, urmă Kool Herc.  rap-music  Texte instigatoare! Muzica rap cu text militant. Kool Herc a fost considerat pionerul muzicii rap moderne. La inceputul anilor saptezeci incepuse sa lucreze cu asa numitele “samplers”, adică pe fundalul unor ritmuri cunoscute de muzica de dans, improviza versuri, piperandu-le cu diferite sunete, creand astfel o noua forma de mixaj.  break-dancing  Muzica rap, asa cum  o cunoastem acum, s-a format in a doua decada a anilor saptezeci şi a castigat imediat popularitate în randul tinerilor de culoare din periferiile orasului New-York.

graffiti   Intentiile primare ale muzicii rap nu au fost acelea de a provoca si rascula, insa cu timpul acest gen de muzica a primit acest rol.

 

 

MISTER, THIS IS DREAMLAND

 

            “La sfarsitul lunii aprilie, in anul 1992, centrul orasului Los Angeles a fost devastat de cea mai mare revolta pe care a cunoscut-o vreodata America moderna. Au fost distruse peste 800 de cladiri, pagubele materiale ajungand in valoare de 900 mil.$. Au murit 54 de persoane, iar altele 2000 au fost ranite in asa numitul oras al viitorului.

 

Daca L. A. este orasul viitorului,

atunci    viitorul    va   fi    un   cosmar.

 

                Revolta a izbucnit dupa ce s-a facut publica inregistrarea unei casete video in care era filmat un grup de negrii care atacau un sofer alb, Reginald Denny, acesta fiind aproape omorat in bataie.

De fapt totul a inceput mult mai devreme, fiind o reactie in lant. In anul 1991 un sofer de culoare, Rodney King, a fost atacat si batut de patru ofiteri de politie albi, acest act brutal fiind si el inregistrat pe video. Cand politistii au fost achitati, marea masa a locuitorilor de culoare a cartierul South-Central, din Los Angeles a explodat… MISTER, THIS IS DREAMLAND!”        

 

The Economist Review, Trouble in paradise, 14 martie 1998

 

 

*

 

 

                 Vineri seara. Am iesit in oras. Vroiam sa ma destind putin. Puteam sa aleg intre cluburi de noapte, ”techno-parties”, discoteci, ”cool-house-parties” sau ”discoteci underground”. Am incercat sa intru in cat mai multe discoteci in cat mai scurt timp, intr-un fel de orgie de muzica si bautura.

Ajuns la “Paradisgade”, am urcat sus la etaj unde era o “discoteca-mainstream”, aceasta numindu-se: “Den sidste cafe”. De la cinematograful de la parter, “La Est de Paradis”, unde tocmai se terminase ultimul film, grupuri, grupuri de tineri urcau galagiosi in discoteca. In cele doua ore in care am stat acolo, nu am reusit decat sa ma ametesc putin. Muzica era de calitate, insa totusi era destul de putina lume, deoarece cei care ies in oras noptile, obisnuiesc sa-si termine peregrinajul cu acesta discoteca la orele mici ale diminetii, nu sa inceap cu ea cum am facut eu. Am plecat.

            Pe “Christiansgade” se afla un club care se numeste “D.N.A.”. Am trecut pe langa cladirea acestuia fara sa intru. Cu toate ca incepuse sa ploua, am mers mai departe pana la urmatorul colt de strada, unde am intrat la discoteca “Palmehaven”.Muzica anilor ‘60 de aici, nu a reusit sa ma tina mai mult de o jumatate de ora si     iata-ma din nou in strada. Doi tineri in fata mea, pe trotuar, ametiti, erau in aceiasi dilema ca si mine. Nu stiau unde sa mearga sa-si continue distractia nocturna. Unul dintre ei a oprit un taxi si l-am auzit spunandu-i soferului adresa:

            “Pe Toldbodgade la  discoteca Train”.

Nu stiam unde este si nici nu aveam bani de taxi, asa ca nu i-am urmat si mi-am continuat drumul pe jos.

Ajuns la gara, am intrat la un chiosc si mi-am cumparat o cola si un pachet de stimorol. In holul mare al garii era lume putina, cativa calatori si nelipsitul betiv, care facea coleta, intreband calatorii:

“Nu puteti sa-mi dati cateva coroane sa am pentu biletul de tren!” De pe treptele  din fata usii mari orasul m-a intampinat cu o rafala de vant si stropi mici de ploaie, biciuindu-mi fata. Luminile nenumaratelor reclame si a firmelor de la magazinele din fata garii, orbeau.

M-am strecurat prin spatele acestui decor. In partea stanga a garii, intr-o cladire veche se afla discoteca ”Locomotion”. Am trecut pe langa doua gorile sceptice care stateau la usa, mi-am cumparat bilet la garderoba si iata-ma invaluit de muzica  anilor ‘70.

”Smoke on the water” al grupului Deep Purple incepu sa zguduie peretii. Din boxele mari si puternice ridicate pe trepiede, muzica celor care fara indoiala au definit ”heavy-metalul”, a inceput sa ma umple de nostalgie.

            Ringul de dans era intesat de lume. Un tip dansa singur, destul de caraghios. Vazandu-l cum il mima pe cantaretul vocal si cum imita miscarile unui ghitarist la o ghitara invizibila, nu puteam sa nu ma gandesc la “Beavis si Butt-Head”. Hee-hee-hee!

 

 

            Dintre toate discotecile din oras, cea mai stilata este “Crazy Daisy”, care se afla pe un vapor in port si este construita pe patru nivele. “Parca citesc dintr-un ghid turistic”, m-am gandit in timp ce intrat in discoteca, dupa ce am stat la coada lunga de la intrare, am coborat direct la subsol in cala vasului unde se afla clubul techno.  Nu era prea multa lume. Ritmurile ”drum’n’bass”, intunericul si fumul de tigara, in scurt timp m-au gonit de acolo. Mai mult impins de lume de la spate, am urcat la urmatoarea discoteca. La primul nivel, chiar langa intrare, disc-jockey-ul prezenta o piesa de pe albumul “Coming up” al grupului Suede.

            Trecuse de miezul noptii. La televizorul de la bar era un film de prin anii optezeci despre ”breakdance”.  Vazusem filmul cu mult timp in urma, insa nu puteam sa-mi aduc aminte cum se numea. Stateam si priveam la televizor, priveam prin ecran, gandindu-ma aiurea.

            Un dansator incepu sa faca o pirueta in cap, se ridică rapid si incepu sa lucreze cu picioarele sub corp ametitor de repede. Il priveam incercand sa ma concentrez putin si sa-mi aduc aminte cum se numea filmul. Nu am putut, iar galagia din discoteca mi se parea tot mai apasatoare.

            Primul dansator din film a fost schimbat cu un altul, care incepu si el cu un “back spin”, apoi cu asa numitul “head spin”, continuand cu “foot work”, si terminand cu o feerie de “freezes”. Am cascat plictisit. Aceste “freezes” se fac la sfarsitul unui solo si poate sa varieze la nesfarsit, in functie de stilul personal al dansatorului.

            Incepuse un videoclip. “Novocaina pentru suflet”. Ritmuri percutante, o diva incojurata de admiratori, solistul de la orga facu o pirueta, apoi sari peste scula cu clape din fata sa de parca era un cal de gimnastica. In timp ce facea piruete si tot felul de acrobatii, totul se transforma: culoare, lumina, laser. Solistul a disparut inghitit de ritmurile nebunesti. Diva canta urcata pe un car de foc. Flash-uri, culori, artificii. Diva isi lua adio. Liniste! Prezentatorul incepu sa vorbeasca intr-o limba necunoscuta.

            Brusc pe ecranul televizorului ma vazusem pe mine insumi intr-un film vechi, alb-negru.

Eram adus in fata ”marii comisii”. Un dosar mare si gros era purtat de membrii comisiei de la unul la altul. Acele persoane importante m-au masurat pe rand si au ascultat  atenti relatarea sefului comisiei:

            ”Inculpatul… mda… domiciliat… asa… ”, cel care citea se uita la mine de la inaltimea mesei. Eu ma facusem mic.

            ”Tentativa de trecere a frontierei, da… amenda penala, in anul… luna septembrie, a doua tentativa! Mai sa fie! Doua incercari! De data asta condamnat conform articolelor 20 si 21 din Codul Penal raportat la articolul 245… ”, facu o pauza lunga, se uita la mine. Eu ma facusem tot mai mic. Seful comisiei continua:

”…pedeapsa executata in termen… bilet de liberare… mda… ” Se opri din nou aratand colegului sau o hartie din dosar. Acesta stramba din buzele subtiri, se uita la mine si dadu dojenitor din cap.

            ”Cerere pentru plecare definitva din tara, inaintata in luna... ianuarie… anul… asa… da… serviciul pasapoarte… formularele mici. Auzi to’se, dumneata crezi ca dincolo umbla cainii cu covrigi in coada? Spune!”, se rasti el la mine.

            M-am uitat in jur, i-am privit pe ceilalti de la masa incercand sa gasesc ajutor. Nimic.

            De pe scaunul de la bar priveam la televizorul care transmitea acel film decupat din viata mea. Am incercat sa le arat celor din jur ca eu eram actorul, dar parca mi se incleiase gura. Am vrut sa ridic mana cu degetul aratator indreptat inspre ecran, dar aceasta imi era grea. Cei de langa mine nu au observat absolut nimic. Parca nici nu existam. Probabil eram in lumi paralele. 

            Filmul continua. Mi-au fost puse catuse, si am fost excortat de doi militieni spre iesire.

            ”S-t-a-i!”, se auzi o voce in spatele meu si am fost gata sa ma arunc la pamant.

            ”S-t-o-p cadru!”, striga regizorul.

           

            Nu m-am oprit din fuga, decat in centrul orasului. Imi revenisem putin. Sub privirea curioasa a unui trecator, incepusem sa fac cateva miscari de gimnastica, apoi, ametit inca, am luat-o din nou la fuga.         In spatele cazinoului, la subsolul hotelului Royal, se afla discoteca “Valdemar”. La intrare era o coada lunga de peste cincizeci de persoane. Am trecut pe langa ei cautand vreun cunoscut. Nu am gasit pe nimeni. In fata aveam piata noua si domul. Ganditor, incet m-am indreptat spre ”Scara Spaniola” de pe malul stang al raului care taie in doua orasul. Aici, in serile calduroase de vara, o salba de restaurante cu terase atrag sute de oameni.

            Eram obosit. Mi-am controlat ceasul bratara de pe mana. Acesta arata ora trei noaptea. Intors acasa cu un autobuz de noapte am inceput sa derulez in minte videoul acelei nopti.

 

 

            Magistrala pustie, ducea in necunoscut. Eram la volanul unei masini decapotabile. Accelerat la maxim, motorul masinii ma ducea spre paradis. La radio “My favorite game”. Urmaream video-clipul pe un ecran imens. ”Zoom”. Langa mine a aparut solista vocala a grupului suedez “Cardigans”, imbracata in uniforma de militian; imi canta despre jocul ei preferat. Am inceput sa o acompaniez. Bateam ritmul pe volan. Fredonam.

La un moment dat incetinind putin viteza masinii, am lasat volanul din mana, la fel cum facea solista in primul ei video-clip, care dupa aceea a fost cenzurat. 

In oglinda retrovizoare, socat, am zarit botul ”i-me-se-ului” de graniceri care ne urmarea. Pedala acceleratiei se blocase. Piciorul, devenit foarte greu, apasa la maximum pedala. Prins de ritmul innebunitor al piesei am pierdut controlul automobilului care intrase pe banda opusa, apoi iesise de pe sosea.

            Bum! Se termina scena video-clipului intr-un accident ingrozitor. Cenzurat!

 

 

            Sambata seara. Nu imi terminasem peregrinajul, cu o zi in urma, pe la discotecile si cluburile de noapte din oras, asa ca hotarasem sa-l continui.

Mai ramasesera cateva cluburi si discoteci nevizitate, asa ca, plin de energie, m-am aruncat din nou in viata clocotitoare de noapte a orasului.

            Dupa numai o jumatate de ora, am iesit din restaurantul ”George Washington”, unde-mi incepusem seara. Muzica ”live” de acolo nu ma prea incantase, iar berea de butoi, care mi-a fost servita, nu era pe gustul meu.

            Un afis mic alb-negru, de pe panoul cu reclame de langa intrarea in pasajul care lega cele doua strazi pietonale, ma anunta de existenta unui ”fetish-party”. “De ce sa nu incerc si eu”, mi-am spus in timp ce ma grabeam sa ajung la adresa indicata pe afis.

            In drum spre oras, in autobuz, am stat fata in fata cu doi. El si ea. Se tineau de mana si in ochi li se citeau bucuria de a iesi în oras si de a face ceva iesit din comun, ceva interzis. Erau imbracati in negru si amandoi erau pistruiati de cercei, pe urechi, buze, nas. Probabil ca si ei se indreptau la vreo petrecere-fetis sau ceva asemanator.

            Ascuns de privirile trecatorilor, clubul se afla intr-o curte destul de mica. Nu vazusem numele acestuia la intrare.

La indemnurile unui tip de la intrare, care avea un teanc de reclame in mana si care imi varase pe gat o bucata de hartie, semanand cu afisul pe care-l vazusem inainte, am intrat timid in sala mare de bal.  Nu am mai citit ce scria pe reclama si cu ea in mana am ramas blocat langa intrare.

In prima decada a anilor optzeci, incepuse in Londra, intr-un demisol la clubul cu numele “Skin Two”, sa se tina astfel de “fetish-partys”. Acest club, situat in cartierul monden Soho, oferea un program, unde extravagantii puteau sa apara imbracati in piele, cauciuc si tot ce era fetis la ora aceea.

            Nimerisem atunci, acolo, intr-un club asemanator cu acela. Chiar daca ma pregatisem putin, tot am ramas surprins. Eram socat de ceea ce vazusem acolo si stingher, deoarce eu eram imbracat in haine de strada. Cel de la intrare ma asigurase ca nu avea importanta, dar degeaba, caci tinuta mea era in contrast cu tot ce era acolo.

            Perechi tinandu-se de mana imbracate in costume din cauciuc, croite la fel, alte perechi imbracate in piele, avand acoperit tot corpul, doar masca care o aveau pe fata dezvaluiau doi ochi si o gura. In rest nimic. Altii imbracati in costume ciudate dintr-un amestec de guma si piele sau ”cross-dressing-uri”.

 

            In scurt timp au aparut alte cluburi asemanatoare cu ”Skin Two”, apoi acestea au atras artisti fotografi si reporteri interesati de a consemna noul fenomen social. Astfel a aparut si revista “Skin Two”, care a avut un succes uimitor de la primele numere.   Citisem intr-o revista ca acum, la sfarsitul anilor nouazeci, au aparut din ce in ce mai multe cluburi de acest gen in toate orasele mari din lume. Acestea atrageau in primul rand vedete ale muzicii pop, dar si oameni de rand carora le placeau sa umble imbracati la petreceri in piele sau cauciuc, dar nu avusera un loc anume sa mearga pana atunci.

 

            Retras intr-un colt al localului cu o sticla de bere in mana, incercam sa nu ma fac remarcat. Dar puteam oare?  Eram un intrus in masa umana imbracata in costume negre.    Pe un afis mare in spatele meu era facuta reclama in limba engleza unei scene-fetis numita “Fantastic”. L-am citit si nu am reusit sa aflu unde se gasea acest club. Oricum nu ma interesa, dar imi placuse desenul de pe afis. Stinghereala de la inceput disparuse incet, dar imi era teama sa ies din ascunzisul meu, cu toate ca eram curios sa vad ce se intampla pe scena si pe ringul de dans. Priveam spectacolul de la distanta, ca la televizor. Muzica incepuse in ritmuri lente. Disc-jockey-ul prezenta un  grup-fetis-electric-pop. Nu retinusem numele. De ce mi-a fost frica nu scapasem.  Un tip se apropie de mine si ma acosta:

            “Prima data aici?”

            “Da”

            “John!”, se prezenta si, fara sa mai astepte raspunsul meu, continua:

            “Aceste petreceri au inceput sa fie acceptate si lumea nu mai este socata. Chiar daca apari la un alt party in leder-dress. Iti spun...”, facu o pauza, apoi se apropie periculos de mult de mine si imi sopti:

“Hainele din cauciuc nu mai sunt considerate ca ceva foarte scandalos!”

            Am zambit politicos si am incercat sa ma strecor pe langa el. Nu am reusit. El imi puse mana pe umar si imi spuse:

            “Noi am descoperit o alta forma de a ne exprima sexulitatea. De asemenea, hainele acestea din piele sau cauciuc, cizmele, pantofii cu tocuri, lanturile, arata putere! Suntem puternici! Puterea de a fi noi insine! Suntem puternici pentru ca ne cunoastem propriile noastre corpuri si nu ne este frica sa le aratam!”, dupa ce-si terminase declamatia se intoarse si din doi pasi ajunse la tejhgeaua de la bar, de unde infasca de pe o tava doua pahare cu coctail. Se intoarse si imi oferi zambitor si mie unul. Intre timp un altul il acosta:

            “Ce faci John? Ai invitati?”

            “Nu! Am facut cunostinta aici.”

            Celalalt se uita la mine, ma masura foarte curios de parca ar fi fost anormal sa fi imbracat in blugi si tricou, se scarpina in barba maraind a neincredere, apoi imi spuse:

            “Sa stii ca, daca ai venit aici si nu esti imbracat fetis nu te opreste nimeni sa iei parte la petrecere! Daca vrei, poti sa inchiriezi accesorii fetis. Stii? La clubul nostru poti sa te imbraci  scandalos, sa dansezi pana in zori de zi fara sa-ti pese de nimeni si de nimic. Aici toata lumea este amestecata, albi, negri, saraci, bogati, de diferite preferinte sexuale! Tu sa stii ca hainele fetis sunt o declaratie si ele reprezinta o atitudine. Aceste haine ne descriu ca oameni curajosi, carora nu le este teama sa-si arate sexulaitatea, carora nu le este frica sa incerce lucruri noi. Daca lumea nu ne poate accepta astfel, este pacat!”,  amicul lui John termina pledoaria cu gesturi mari si se indrepta spre ringul de dans. Se intoarse si imi facu semn cu degetul sa ma duc dupa el, un fel de vino-incoa-exagerat. Am facut un pas, am ezitat, dar muzica se opri. El dadu a lehamite din mana. M-am intors spre John. Acesta imi sopti aproape de ureche:

            “Sa nu-ti fie teama. Scena fetis este deschisa pentru toata lumea, pentru cei fara frica! Bine ai venit! Nu trebuie sa areti bine ca sa te imbraci in aceste haine! Ai nevoie numai de curaj!”

            Un mesaj trimis cu lumina laser pe podeaua ringului de dans: “Cei curajoşi primesc aripi!” Acel mesaj parca imi fulgera creierul.

            Grupul de pe scena incepu din nou sa cante. Reverberatiile corzilor stranse cu degete inmanusate pe gatul lung al chitarii, ma mangaie. Cateva note, un acord in gluma, apoi solistul vocal incepu sa zbiere lipsit total de voce:

          “Avem dreptul sa experimentam pe corpul nostru./ Nu ne este teama sa ne jucam cu el./ Il imbracam in piele/ Il impodobim cu inele”.        

“Tu stii ca pielea este singurul material organic care este folosit la confectionarea hainelor. Imbracate direct pe piele, le simţi pe corp ca un strat fantastic de epiderma. Un inlocuitor artificial sau al doilea strat. Este de nedescris. Trebuie sa incerci. Nu ma intelegi!”, se uita la mine necajit pentru ca nu-l urmaream.  

“Astfel iti simti pielea in visele erotice!”, accentua el. Eu am ramas cuplat la declaratia aceea trimisa pe podea. Ce frumos suna. “Cei curajosi primesc aripi!”

John ma abandona cateva minute, vorbi ceva cu un tip de la bar, apoi se intoarse din nou la mine. Tipul de langa bar imi zambi. John incepu din nou sa-mi vorbeasca, dar nu-l mai auzeam din cauza muzicii.

 

 

“CEI CURAJOSI PRIMESC ARIPI! NU AI DE CE SA TE TEMI!

VINO CU NOI SI VEI ZBURA SPRE INALTIMI NECUNOSCUTE!”

 

            M-am uitat absent la el, ca la un televizor lasat dechis doar ca sa-ti atina de urat. Cei de pe ringul de dans mi se pareau ridicoli. Farama de interers disparuse. Am iesit sub privirea dojenitoare a lui John.

            “L-a re-ve-de-re-ee!”, a strigat in urma mea.

 

            In drum spre casa am intrat la discoteca din cartier sa beau o bere inainte de culcare. Chiar daca era aproape de ora inchiderii, era destul de multa lume inauntru. Oameni cu fete incinse de bautura si de caldura.

            Am comandat un tuborg verde. Ceva muzica techno bubuia ritmuri infocate. Un fum gros de tigara plutea peste capetele dansatorilor pestriti din ringul de dans.

            Disc-jockey-ul a prezentat cateva noutati: grupul ACE OF BASE cu piesa ”Life is a flower”,  apoi AQUA cu ”Doctor Jones”.  Dupa ce am baut berea, am inotat prin masa mobila de oameni spre usa, acompaniat de SPICE GIRLS.  

Afara se luminase de ziua.

 

 

 

…24 martie 1998, doi elevi de scoala, unul de 11 ani si al doilea de 13 ani, au ucis patru colegi si ranit alti 12. Aceast incident tragic s-a petrecut la Westside Middle School in orasul american Jonesboro, statul Arkansas…

 

…15 decembrie 1997, un elev in varsta de 14 ani a tras si a ranit doi colegi de clasa, in orasul Stamps, statul Arkansas

 

…1 octombrie 1997, un elev de 16 ani a omorat doi elevi si a ranit alti sapte...

 

 

MISTER, THIS IS DREAMLAND

 

 

 

e-mail Netrunner:    

 

“Ma simt plin de energie! Sunt inspirat de Storm Thorgerson, cel care a creat copertile discurilor grupului Pink Floyd. Operele sale sunt decupate    dintr-o alta sfera.   

Vrajit de imensa floare din piatra selenara si de sculpturile muzicale trimise in spatiu sa marcheze viitorul sfarsit de mileniu: ON THE DARK SIDE OF THE MOON ATOM HEARTH MOTHER WISH YOU WERE HERE THE FINAL CUT OF A MOMENTRAY LAPSE OF REASON ON THE WALL, am ajuns pe partea nevazuta a lunii.     Intr-un experiment muzical, plin de energie, am fost astronaut pe racheta trimisa de Pink Floyd in spatiu. Profetul-poet-halucinant Burroughs m-a imbarcat pe Nova Expres.

Ma simt plin de energie!

Am trecut granite de netrecut.

Am fost alergatorul de pe retea.

Am navigat peste mari inavigabile!

Am zburat pe unde nu a zburat nimeni!

Am trecut granite virtuale!

Am fost ultimul-poet-techno!

Am fost fugarul din spatiul cibernetic.

Ma simt plin de energie!

          Netrunner”

 

 

            Cum de nu mi-am dat seama mai de mult. A fost atat de clar! Netrunner era de fapt aceiasi persoana cu ”ultimul poet-tehno”, sau cu ”fugarul din spatiul cibernetic”. In timp ce de la radio, in fundal, se auzea parada vedetelor, am incercat sa iau legatura cu teroristul de pe retea.

            ”Accesul interzis!”, m-a informat o caseta de dialog, am incercat din nou. Acelasi rezultat. Intrat in panica, am apasat de mai multe ori cu butonul mousului pe toate componentele ferestrei care-mi era deschisa. Nimic. Nu intelegeam ce se intampla. Dupa alte incercari nereusite, am executat un clic pe butonul de inchidere. Nimic. Indicatorul mousului era paralizat. Am incercat sa inchid computerul. Nici o reactie. Toate componentele suprafetei de lucru de pe ecran s-au schimbat la culoare, devenind pale.    Undeva departe, prezentatorul de la radio trecu in revista, vorbind foarte repede, alte grupuri, alte piese: SUNZET, ”You to me are everyting”, BACKSTREET BOYS, ”All I have to give”, COLORBLIND, ”Sentimental fool”, D:A:D, ”Home alone”, BOY ZONE, ”Baby can I hold you tonight”, JANNET JACKSON ”Together again”. Melodiile le inregistrasem involuntar pe casetofonul virtual in ordinea care au fost transmise.

 

 

            BANG! A sunat din nou o alta explozie, putin mai mica ca prima, dar care ma aduse imediat la realitate. Trecuse destul de mult timp, am constatat consultand ceasul de pe perete. S-au scurs aproape doua ore de la primul ”bang”.

            Ma trezisem din transa si nu realizam de unde avusem atata energie. Parca am fost Roger Waters de la grupul Pink Floyd cand isi distruse camera si aruncase televizorul pe geam in filmul ”THE WALL”.

            “Doamne! Au trecut deja doua ore!”, am zis cu voce tare. M-am frecat la ochi cu privirea la ceas. In jurul meu era un haos total. M-am ciupit ca pentru a ma convinge ca nu visez cumva.

            Nu visam! Camera era ca dupa un bombardament. Intr-un colt ecranul televizorului spart iesea caraghios din carcasa de plastic, aruncat peste o gramada de reviste colorate si reclame. Am cautat computerul cu privirea. Acesta era in coltul opus aruncat intre o multime de cabluri incolacite ca un fel de liane de plastic. Ecranul monitorului era spart. Carcasa    hard-discul-lui era crapata si cateva din butoanele tastaturii sarisera din locasurile lor. Telefonul zacea si el, sau ce mai ramase din el, intr-o mare colorata de plastic crapat, de la compact-discuri, cd-rom-uri, fisiere si tot ce mai fusese din plastic in camera.

            “...totul a inceput de la un mesaj trimis prin posta electronica...”, am zis si mi-am gasit, cautand cu piciorul in gramada de gunoaie, haina si cascheta de baseball, apoi am iesit din camera, trantind usa.  

  

 

Stimate cititor!

          Nu ai ajuns la sfarsitul cartii! Acesta poti sa-l hotarasti singur. Ai posibilitatea de a continua, complecta, sau chiar sterge pasaje intregi. Putand astfel impreuna cu cei interesati sa cream un roman colectiv. Acesta va fi la indemana oricui in spatiul cibernetic.

Asteptam mail la: eforlag@mail.dk