Home         Despre noi       Noutăţi        Catalog         Adrese          Links   


Copenhaga vis de gheaţă

 

            Scurt fragment:                                                                   vezi cartea

                                   Declaraţie

Subsemnatul Nicolae Matei, născut în Cluj
la 22 noiembrie 1960, cu domiciliul undeva
într-o parte
mai luminat
ă a nordului, declar următoarele:
Am primit botezul nordului cu smerenie.
Am fost fascinat de m
ăreţia unui oraş cu poarta spre soare.
Am tresărit orbit de cortina de lumină a nopţilor albe.
Am r
ămas îndrăgostit de mica sirenă de pe faleză.
Am colindat printre stalagmitele ora
şului cu faţade cărămizii.
Am găsit refugiul pe digurile din golful dantelat cu scoici.
Am iubit mireasma dimine
ţilor pe mare.
Am ascultat cu uimire vocile nop
ţilor lungi şi reci insulare.
Am urm
ărit umbra unui viking învăluit de misterul mării.
Am dansat peste Tivoli
în noapte.
Am fost fascinat de m
ăreţia oraşului cu poarta spre mare.
  Declar de asemenea c
ă:
Am fugit dup
ă curcubeul agăţat de polul nord.
Am uitat o parte a vie
ţii de după o altă mare. O mare neagră.
Am primit colierul purtat de prin
ţesa zăpezii.
Am fost tras de refluxul m
ării spre scoicile de gheaţă.
Am adăpat la poarta fiordului inorogul pe care am zburat.
Am c
ălătorit uitat de durerile dezrădăcinării spre paradisul promis.
Am descoperit inscrip
ţia trimisă de Odin prin veacuri.
Am primit retur repro
şurile pulverizate-n zăpadă.
Am întins pânzele bărcii şi am zburat spre Seeland.
Am fost transfug peste insule
şi mare.
Am fugit dup
ă curcubeul agăţat de polul nord.
At
ât declar, susţin şi semnez...
Undeva
în Copenhaga, la răspântie de milenii.

 

Recenzii:

VISUL DE GHEAŢĂ

 

            Copenhaga - vis de gheaţă marchează debutul editorial în poezie al romancierului danez de origine română Nicolae Matei, autor al mai multor romane şi al unei versiuni în daneză a poeziei lui George Bacovia. Cartea de faţă se înscrie ca tematică în poezia exilului şi este expresia lirică a evaziunii din spaţiul concentraţionar, din Gulagul românesc, al unui tânăr, atras de "visul american", vis frânt la mijlocul drumului, în Danemarca. O aventură ilustrată de autor şi în romanele sale Târâş spre vest (1995) şi Generaţia pierdută (1999).

            Cartea este structurată în patru părţi (cele patru anotimpuri) şi în 12 stări lirice, corespunzatoare celor douăsprezece luni.

            Poetul rememorează din dureroasa-i desprindere de ţară, doar "cu un petic de viaţă" "imagini, amintiri, lacrimi din oraşul de pe malul Someşului", "care nu voia să dispară", alcătuind cu obstinenţă un "tablou în cioburi". I-a fost zădărnicit visul american, dar Copenhaga i-a pus în palme un alt vis.

            Condiţia emigrantului o poartă pretutindeni cu sine ("gardul de sârma ghimpată mă urmarea ca o umbră neagră"). Orice fugă de ea înseamnă fuga de sine, înstrăinarea de propria-i esenţă spirituală, negarea propriei persoane. Captiv acestei condiţii, îi ramâne doar soluţia măştii, alături de alte măşti de arabi, polonezi, chinezi, vietnamezi. Răceala nordului nu poate nicidecum compensa sudul însorit şi senin.

            Poetul evoluează dramatic pe doua planuri: cel real, din Danemarca, şi cel imaginar, din România.

            Decorul interior, înobilat doar de cartea de rugăciuni, (daruită de mama) şi decorul exterior, dominat de Domnul cu braţele întinse spre cer sunt de natura să rodească o perlă în lumina din scoica sufletului său. "Speranţa avertizată de ţipete de pescăruşi, pe ţărmul baltic".

            Fuga eroului liric după curcubeul agăţat de Polul Nord pare a fi ultima-i fugă. Scrisori fără destinatar, poemele lui Nicolae Matei sunt inspirate de o stare de semitrezie în paralel cu un coşmar continuu.

            Nostalgia ţării şi a oraşului natal îl face să sufere cu mai multă intensitate de sărbători: "Câte crăciunuri în care voi mai asculta colinzi străine, vor mai trece peste mine?" Zilele au luat o altă dimensiune în această dramă. Poetul, împietrit în durerea lui rămâne pe ţărmul baltic pustiu şi lipsit de speranţă. El ne aminteşte de Ovidiu la Pontul Euxin. În Nord o singură fiinţă pare a-l înţelege şi a-i împărtăşi durerea: Mica Sirenă.

            Mottoul cărţii: "Sărman canar, ţi s-a părut / Că zările s-au deschis / Dar n-a fost doar decât un vis / Rănit tu ai cazut." (din Canarul de F. Bordeianu, N. Covaci, V. Suvagau) se dovedeşte a esenţializa întreaga trăire din cartea lui Nicolae Matei. Moartea mamei sale acutizează sentimentul de vinovăţie, de remuşcare. Rămas singur pe lume, Copenhaga este femeia frumoasă, capabilă să-l menţină la suprafaţa zilei, însă, şi ea e rece ca gheaţa. Poetului nu-i rămâne nimic altceva decât evaziunea în mai departe, dincolo de curcubeu.

Mircea Goga

Steaua, nr. 3 - 4, 1999

 

 

 

                    Mamei mele, sora Blandina

 

                    “Sarman canar, ti s-a parut

                          Ca zarile ti s-au deschis

                          Dar n-a fost doar decit un vis

                          Ranit tu ai cazut”

 

                          Canarul (F. Bordeianu, N. Covaci, V. Sugavau)

 

 

 

                   IARNA

 

                   Anul zero

 

                        Te-am sarutat, adio,

                        oras sub cer de lacrimi.

                        Privirea mi-a fost indreptata

                        doar spre astrul zilei,

                        care,

                        parca lumina numai dincolo de hotar.

 

                        Atunci am vrut sa zbor precum

                        “canarul galben... de dupa sirmele de argint”

                        Atunci, ratacind printre

                        stindardele rosii,

                        labirinturile groazei,

                        peste gardurile inalte,

                        zidurile groase,

                        tentaculele din sirma ghimpata,

                        m-au aruncat in partea cea mai luminata a

                        NORDULUI.

 

 

                        Ianuarie - primul an

 

                        In diminetile acelor zile,

                        orasul neimblinzit, cu  nume strain,

                        mi-a pus in palmele intinse un vis.

                        Fragila, pe o stinca, sub un val,

                        mica sirena mi-a dat o aripa si

                        un sarut,

                        lasindu-ma sa zbor de-a lungul falezei.

 

                        Am zburat

                        deasupra tarmului ce broda marea,

                        am zburat prin visul clocotitor.

                        Am zburat!

 

                        “Mama, mama, uite!”, a strigat baiatul aratind

                          spre cer.

 

                        Jos,

                        pe valuri, unduind un vapor mi-a insotit

                        peregrinarea.

 

                        Jos,

                        am simtit

                        mireasma visului ce-l aveam in palme.

 

                        Sus,

                        am zburat peste inverzitul Padborg.

 

                        Sus,

                        am ajuns

                        atit de aproape de galbenul de Skagen.

 

                        Sus,

                        harta mi s-a desfasurat in fata ochilor,

                        calator pribeag,

                        din Copenhaga

                        pina in albastrul de Esbjerg.

 

                        Orasul meu cu nume strain, imblinzit pentru o

                        clipa, m-ai rugat sa am grija de visul daruit.

                        Ai leganat pe valuri

                        pruncul zamislit din durerile trecutului

                        si din teama viitorului.

                        Ai luat in brate peticul vietii mele.

 

                        Obsesia radacinilor arse a disparut.

                        Proiectia agonizata a urbei natale, a fost eclipsata

                        de fluxul noilor imagini.

 

                        Din adincuri, lupii marilor prin valurile inspumate,

                        cu furie, au acoperit pentru o clipa

                        mica sirena.

                        Imagini tumulte,

                        imagini frinte.

                        Amintiri.

                        Lacrimi:

                        oras transilvan, tablou care nu vroia sa dispara,

                        cu strazile copilariei,

                        stindarduri rosii.

                        Tablou in cioburi, sub grimasa soarelui.

 

                        In diminetile acelor zile,

                        mi-ai pus un vis in palme.

                        A fost insa in zadar.

 

                        Baiatul care se juca pe faleza se uita speriat

                        la pasarea cazuta si striga:

                        "Mama, mama, pasarea are aripile frinte!"

 

 

                        Februarie - al doilea an

 

                        Sandholm blues.

                        Lagar cu nume precum nisipul

                        care-mi scurgea obosit, clepsidra.

                        Atunci cind mi-am dorit sa primesc botezul

                        nordului, mi-am privit trecutul printr-o

                        declaratie.

                        A fost,  nu a fost...

 

                        Sandholm blues.

                        Existenta mea oglindita pe o partitura.

                        Melancolii de chitara rece,

                        scincete de saxofon.

                        Bust gol, negru, transpirat, tatuaje,

                        amalgam strain, incarcerat.

                        Arabi, polonezi, chinezi, vietnamezi.

                        Masti:

                        Albe, negre, galbene, rosii.

 

                        Sandholm blues.

                        Am privit peticul de cer involburat,

                        prin ochiul gratiilor neschimbate.

                        Vesnicele ingradiri.

                        Coaja din piinea mereu calda care am

                        cersit-o, imi rinjise arogant.

 

                        Sandholm blues.

                        Interogatorii.

                        Vuiete de baterie,

                        plinset de ghitara electrica.

                        Ai smuls totul din mine, lagar cu nume

                        precum nisipul miscator.

                        Masca alba, masca neagra.

                        Masca galbena, masca rosie.

 

                        Sandholm blues.

                        Teama singuratatii m-a incercat, umplindu-mi

                        ochii cu lacrimi;

                        ma durea gindul in freamatul amintirilor.

                        Doamne! Osinda ce o port e prea mare.

 

                        Sandholm blues.

                        Prin oraselul de gheata,

                        racnetul neputintei razbatea printre siluete

                        de case in culori sumbre.

                        Gardul de sirma ghimpata,

                        ma urmarea ca o umbra neagra.

 

 

             PRIMAVARA

 

                    Martie - al treilea an

 

                        Det var engang et land

                        et yndigt lille land.

 

                        Vasele lungi ale vikingilor prin tara miturilor

                        taiau valurile de argint.

                        Un semn din partea lui Gorm cel Batrin.

                        In Lindholm si Jelling, Trelleborg si

                        Risby, Lejre,

                        Roskilde si Sjellebro.

 

                        Am citit din Hávamál si mi s-a si spus ca

                        cine deschide o usa intr-o lume necunoscuta

                        sa se pazeasca,

                        de miscarile pe care le fac strainii.

 

                        In Valhal, cu razboinici m-a asteptat Odin.

                        Danevirke.

                        Saga moderna, acel peregrinaj  spre nord.

                        Oprite de ziduri au fost incercarile transfugilor.

                        Danevirke,

                        rebotezat, marele lor zid din nord.

                        La fel ca mine, fugari, renegati, biciuiti de trecut,

                        obositi, impovarati de prezent,

                        si-au lipit timplele de palmele nordului rece.

                        Danevirke.

 

                        Orasul a zvicnit ca o  mireasa, in lumina.

                        Am inspirat adinc,

                        pregatit sa intimpin ziua.

                        Inscriptia facuta de o sanie pe gheata,

                        a clipit.

                        Cerul de deasupra urbei pregatita sa plamadeasca

                        din albastrul zapezii alte castele,

                        m-a fulgerat cu un sarut.

 

                        Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.

                        Pulsa pe valuri, un vapor.

                        Cascade inghetate, am strabatut neinfricat.

                        O sirena din alta lume

                        mi s-a alaturat, stergindu-mi lacrimile.

                        La castel, husarul cu fata-i de papusa

                        a salutat strainul calator.

 

                        Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.

                        Vela barcii trasa la ponton a tresarit,

                        fragila, lucioasa, intinzindu-mi mina

                        precum un sloi de gheata ce pluteste-n soarele

                        amortit sub pojghita de nori.

                        Nisipul cernut prin clepsidra transparenta a plajei,

                        argint viu pe aleea parcului.

                        Perla inghetata, stropul de ploaie de pe sticla

                        ferestrei lacului cu lebede din fulgi de nea.

 

                        Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.

                        Sumbrele vise, cosmarul de inceput s-a risipit.

                        Stearsa mi-a fost cuta de pe frunte de o minune

                        renascuta din propria-i cenusa.

                        In parcul mare, printre copacii desfrunziti

                        m-am tavalit in zapada precum fac

                        copiii printre mingi colorate, de plastic la Ikea.

 

                        Orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.

                        Stalagmite implintate in vazduh,

                        unite cu stalagtite in coloane de gheata,

                        mi-au construit  o casuta la fel ca-n vis.

                        Sub cerul in nemiscare de deasupra golfului,

                        orasul a zvicnit ca o mireasa, in lumina.

 

                        Echinoctiul de primavara nu a fost

                        niciodata mai luminos in Skagen.

                        Soare, atita lumina.

                        Cele doua Femei pe plaja, pictura de

                        Kroyer, peste o alta imagine, de pe coperta unui

                        disc, ce imi cinta acele zile cind,

                        pornisem cu roua-n picioare.

                        Cind mi se va mai cinta oare un cintec de soare?

 

                        Galbenul de Skagen,

                        prin muzica divina a valurilor,

                        uneste cele doua mari.

 

                        “Imi simt sufletul mugur de fluier,

                        Ce-a doinit cintec cu suier,

                        Pentru zilele ce-au fost trecute...

 

                        Aceiasi pasare mi-a batut cu ciocul in geam

                        si mi-a cintat la fel ca-n prima zi.

                        Le-am regasit pe Phoenix si

                        Calandrinon, Colibri si Rock and Roll,

                        eliberate de dupa gratiile de argint.

 

                        “...Probabil a sosit primavara  la tine acum,

                        aici insa, anotimpul este nedefinit.”

 

                        Marea lovea tarmul, razvratita.

                        Vintul sufla norii negrii.

                        Dire lasate de un catamaran pe cerul unit cu

                        imensitatea involburata.

 

                        Jos,

                        pe tarmul insulei,

                        acelasi vint se joaca cu dunele de nisip,

                        cu miini nesigure, modelindu-le.

                        Ploua.

                        In golful mohorit, printre steaguri albe-rosii,

                        clipea un far bolnav, uitat aprins.

                        Semnale trimise vapoarelor inexistente.

                        M-am plimbat prin portul vechi, mersul imi era

                        incet, de om batrin.

                        Pe o banca, un marinar cu tatuaje precum harta

                        lumii, a oftat.

                        Privirea mi-a inghetat pe albastrul pergament uman.

                        Stropii de ploaie in sioraie, pe obrazu-mi

                        infierbintat, pe git, pe sub gulerul camasii,

                        pe miini, se scurgeau.

                        Balti, noroi impregnat in pantofi.

                        Ploaie imposibila!

 

                        Am simtit din nou o exasperanta incatusare:

                        casa linga casa,

                        strada dupa strada,

                        cartiere, sosele, autostrazi,

                        incorsetat in vesmintul din solzii de otel

                        al orasului mamut, acesta a inceput

                        sa ma zdrobeasca fara mila.

                        Os cu os.

 

                        Departe, printre cladiri sticla unui Tuborg verde se

                        inalta trufasa,

                        monument al deziluziei.

 

                        In cartierul Vesterbro, strada cu umbra vesnica care

                        imi inghitise orice speranta,

                        orice speranta.

 

                        Zidul din fata casei unde am locuit o vreme,

                        plin de grafitti colorat,

                        se darima putin, cite putin in ploaia grea.

                        In parcul de peste drum pe o banca,

                        o prostituata in asteptare,

                        un toxicoman paralizat

                        si un betiv in agonie,

                        decor sumbru citadin.

 

                        “...Probabil a sosit primavara la tine acum.

                        Ti-au inflorit castanii din Parcul Mare?”

 

                        Aici.

                        Tristete.

                        Remuscari.

 

                        “As vrea sa am curajul, sa cad in ghenunchi.

                        ...Sa imi cer iertare...

                        ...Sa-ti cer iertare oras parasit...

                        As vrea sa-mi simt din nou sufletul

                        mugur de fluier.

                        Verde a fost o data iarba.

                        Atit de verde!

                        Mai verde mi s-a parut 

                        iarba de dupa aratura de hotar.

                        Auzeam aievea cintecul pasarii renascute.”

 

                        Citiva copaci fara virsta

                        apareau ca o umplutura caraghioasa,

                        intre gazonul cu iarba moarta

                        si nisipul de pe tarm.

                        Dantela sfisiata.

 

                        “...Probabil a sosit primavara la tine acum!”

                        In casa de peste drum, la etaj, prin geamul deschis,

                        strimba, o planta moarta si-a aruncat frunzele,

                        ingalbenind caldarimul inghetat.

                        In atingere, alte frunze razlete, lovind trotuarul,

                        cintau gutural pe vint despre primavara disparuta!

 

 

                        Aprilie - al patrulea an

 

                        O simfonie in galben,

                        galben de narcise suflat peste lume.

 

                        Rosu,

                        rosu de oua pictate.

                        In acele zile de sarbatoare,

                        as fi vrut sa imbratisez intreaga insula.

 

                        Praf galben de narcise imprastiat

                        peste cartea de rugaciuni daruita de mama,

                        uitata pe noptiera.

 

                        Umbre moi de violet ce au iesit

                        in stoluri deasupra acoperisurilor.

 

                        Prin fereastra cerului,  galben intens.

                        Soarele a apus aprinzind orizontul.

 

                        Am iesit prin usa deschisa de valul marii,

                        privind la stropul de primavara.

 

 

 

                        Mai - al cincilea an

 

                        Smilets  by.

                        Mutat in orasul surisului,

                        timorat de noptile anotimpurilor schimbate,

                        am asteptat.

 

                        Am asteptat.

                        Fata verde cu ochii padure.

 

                        Diminetile mi-au imprastiat puful de papadie de pe cimp,

                        la fel ca zapada, care parca-mi lipsea

                        de pe ramurile incolacite peste fereastra.

 

                        Imi lipsea agitatia de simbata dimineata

                        de pe strada pietonala.

                        Muzicantii ambulanti,

                        sunetele  de saxofon,

                        artistii amatori,

                        acordurile la chitara rece,

                        cintecele la vioara,

                        acrobatii, clovnii,

                        mini spectacolele date pentru un public

                        trecator, indiferent.

                        Turistii.

                        Cirdurile de oameni agatati de treptele din

                        Nyhavn, privind la vasele ancorate.

                        Turistii americani, in cautarea micii sirene.

 

                        Am asteptat.

                        Fata verde, cu ochii padure.

                        Pe terasa, oameni plictisiti citeau ziare,

                        sub umbrele, ciuperci colorate.

                        In cafenele, lumina picura timida printre jaluzele.

 

                        La coltul strazii, o cutie postala rosie imi cerea

                        scrisorile pe care nu am avut curajul sa le trimit

                        vreodata. 

                        Scrisorile mele, fara destinatar.

 

                        Culoarea gri, sumbra, a orasului medieval durea.

                        Un monstru profilat pe cerul de primavara

                        a gonit soarele in rafale.

                        Caldarimul pietruit cu granit, cuburi de gheata,

                        a imprastiat noroi, pe zidurile caselor inalte din

                        strazile strimte.

                        Fata verde,

                        citadina, atit de schimbata,

                        m-a inselat.

 

 

            VARA

 

                   Iunie - al saselea an

 

                        Danas have.

                        Copenhaga.

                        In vara scurta,

                        scandinava,

                        prin noptile albe,

                        am inceput sa invat alfabetul din palmele

                        miinilor intinse.

 

                        Odense.

                        Elixir,

                        Basmul acela frumos

                        citit in copilarie,

                        sau alte povesti din cartea daruita de mama

                        la o aniversare.

 

                        Helsingor.

                        Profesorul m-a trimis sa caut umbra

                        vestitului print al Danemarcei.

 

                        Fredensborg.

                        Pe scara de piatra a castelului,

                        cavalerul coborit dintr-o alta carte de povesti,

                        a salutat galant, calatorul.

 

                        Roskilde.

                        Domul si-a intins bratul spre cer,

                        aratindu-mi calea.

 

                        Marselis.

                        O printesa de vis,

                        pasii mi i-a purtat prin gradina intesata

                        de risete si veselie, unde imi descoperise spre

                        lumina din scoica, perla promisa.

 

                        Aarhus.

                        Un strop de roua, in palma.

                        Margaritarul orasului ce mi-a zimbit.

 

 

                   Iulie - al saptelea an

 

                        O alta simfonie, acum în albastru.

                        Aceeasi urbe.

                        Respira.

                        Am respirat si eu cu ea.

                        Pasarea lui Erik Heide deasupra fintinii

                        arteziene,

                        peste apa, imi darui marul cel de aur.

 

                        Printre case cu fatade caramizii,

                        am inotat, la fel ca printr-un fiord necunoscut,

                        incatusat de ceata.

 

                        Ca o minune, o raza m-a mingiiat pe obraz.

                        Prin idila vechii pieti, pe strada pietonala,

                        in jurul domului, plin de euforie,

                        am pasit ca pentru prima oara.

 

                        Orasul te iubeste, mi-a declarat un afis de pe un zid.

                        Insotit de tipete de pescarusi,

                        intreaga urbe  m-a imbratisat.

                        Doream si eu sa string in brate, ca pe o iubita

                        regasita, toata Iutlanda.

 

                        Dincolo, spre mare,

                        Thor cu ciocanul ridicat,

                        Cobora spre mine intr-o viltoare de spuma.

                        Metal peste valuri.

                        Brate uriase de granit, cele doua diguri iesite

                        in Beltul mic.

                        Din inaltimi,

                        i se prabusea carul.

                        Fulgera!

                        Probabil alt zeu?

                        Sau doar sclipiri de albastru oglindite-n mare?

 

 

                        August - al optulea an

 

                        Inspre apus, umbra lui Valdemar cel Mare, mi-a

                        facut un semn.

                        “Vino straine!”, mi-a spus.

                        In orizont, acolo, departe, pe un alt tarm baltic,

                        unde istoria  spune ca in urma cu multi ani

                        a cazut din inaltimi steagul  rosu, cu cruce alba,

                        aceiasi umbra se risipi, spre un alt castel,

                        spre alte castele.

 

                        Fregata Jylland iesise aievea in golf,

                        prin ceata, cautindu-si calea.

                        La prova, un marinar de veghe,

                        inghetat, uitat acolo din alte timpuri.

                        Pe punte calatori amestecati cu marinari.

                        Pe tarm eram doar eu singur, in asteptare,

                        in asteptare.

 

                        Un albatros sub bataia aripii mi-a eclipsat

                        secundele.

                        Acoperita de aceiasi ceata alba de fum, linga mine,

                        pe tarm, o silueta:

                        un husar calare prin cortina alba,

                        a inotat, a alergat, a zburat,

                        s-a luptat cu un inamic invizibil, apoi a disparut,

                        a disparut.

 

 

                        TOAMNA

 

                        Septembrie - al noualea an -

 

                        “A fost o data o tara

                        o tara fermecatoare

                        pe care abia o puteai gasi pe o harta.

                        Feriboturile navigau zi si noapte

                        Prin Beltul Mare...

 

                        Murmurul valurilor a acoperit

                        corul de tipete al pescarusilor care insoteau vasul.

                        Treceam de pe o insula pe alta, pe traseul

                        desenat pe harta vikingului cu care ma facusem

                        frate.

                        Un albatros, din zbor, urmarea creasta alba

                        din valul razvratit.

                        Pe plaja micii insule clepsidra uriasa

                        masura in tic-tacuri de fire de nisip,

                        timpul ce ma despartea de intilnirea cu tine.

                        Orasul meu.

 

 

                        Octombrie - al zecelea an

 

                        Am primit cu smerenie botezul

                        nordului.

                        Am fost fascinat de maretia unui oras cu poarta spre

                        mare.

                        Am tresarit orbit de lumina noptilor

                        albe.

                        Am ramas indragostit de mica sirena de pe

                        faleza.

                        Am colindat printre stalagmitele orasului cu fatada

                        caramizie.

 

                        Am primit cu smerenie botezul

                        nordului.

                        Am gasit refugiul pe digurile din golful dantelat cu

                        scoici.

                        Am savurat mireasma diminetilor pe

                        mare.

                        Am ascultat cu uimire vocile noptilor lungi si reci,

                        insulare.

                        Am urmarit umbra unui viking invaluit de al marii

                        mister.

 

                        Am primit cu smerenie botezul

                        nordului.

                        Am dansat peste Tivoli in

                        noapte.

                        Am fugit dupa curcubeul agatat de polul

                        nord.

                        Am uitat o parte a vietii de dupa o alta

                        mare.

                        Am primit colierul purtat de printesa

                        zapezii.

 

                        Am primit cu smerenie botezul

                        nordului.

                        Am fost tras de refluxul marii spre scoicile de

                        gheata.

                        Am adapat la poarta fiordului inorogul pe care am

                        zburat.

                        Am calatorit uitat de durerile dezradacinarii spre

                        paradis.

                        Am descoperit inscriptia trimisa de Odin prin

                        veacuri.

 

                        Am primit cu smerenie botezul

                        nordului.

                        Am intins pinzele barcii, apoi peste Seeland am

                        zburat.

                        Am primit retur pulverizate-n zapada

                        reprosurile.

                        Am gasit in Iutlanda un colt de

                        soare.

                        Am fost transfug peste insule si

                        mare.

                        Am fugit dupa curcubeul agatat de polul

                        nord.

 

 

                   Noiembrie - al unsprezecelea an

 

                        “...Culorile peisajului sunt moarte aici...”

                        Frunzele uscate erau imprastiate de vintul ce a

                        adus toamna suierind.

                        “Mama! Mama!”, striga baiatul trezit din cosmar.

 

                        Teama singuratatii şi disperarea m-au încercat

                        pasind pe aleea ce broda marginea padurii.

                        De ce? Aceiasi intrebare vijiita printre crengi.

 

                        Printre brazi am vazut marea

                        negricioasa, agitindu-se.

                        Niste copaci zdrentuiti fluturau din crengi semne

                        ciudate.

                        Marea straina, atit de tacuta, am crezut-o cea   

                        neagra.

 

                        Iluzie desarta dusa de vint.

 

                        Un vas plutea peste linistea mormintala a apei.

                        Anotimpul nedefinit, vasul de pe marea inghetata,

                        copacii, uriase stalagmite, stralucire de gheata peste

                        ruine, si marea,

                        marea care nu era cea neagra,

                        ochii mi-i incercana.

 

 

                        IARNA

 

                    Decembrie - al doisprezecelea an

 

                         Am fost chemat de o carte de rugaciuni intr-o limba

                        straina.

                        Am fost chemat de rozariul mamei, de pe noptiera,

                        stropi negrii de durere.

                        Am fost chemat de iconita de pe perete, uitata de

                        atita vreme.

                        Am fost chemat de inscriptia de pe crucea de

                        marmura alba.

 

                        Teama mamei mele ca va pleca dintre noi, iar eu nu

                        voi fi acasa s-a confirmat.

                        Trista veste mi-a biciuit obrajii,

                        am privit rugator spre cer.

                        Cite lacrimi de ceara se vor mai scurge

                        pe crucea de marmura alba?

 

 

                        Ultimul an

 

                        Ochi de metal, becuri colorate.

                        Betele albe, globuri.

                        Sclipeau ghirlande colorate.

                        Pachete aurite.

                        Abundenta.

                        Consumatori infocati.

                        Supermagazinele groazei!

                        Televizoare color,

                        masini de spalat,

                        roboti de bucatarie,

                        frigidere,

                        cuptoare cu microunde,

                        aparate de fotografiat,

                        aspiratoare...

                        Cu lumina m-au injunghiat brazii impodobiti.

 

 

                        Mi-am dorit un Craciun alb,

                        mai alb ca niciodata.

                        Am suspinat, singur printre cadouri,

                        fundite colorate.

                        Un cor, un brad frumos!

                        Cite Craciunuri in care voi mai asculta colinzi in

                        limbi straine, vor mai trece peste mine?

 

                        Multimea, in haine de sarbatoare, atita lume si

                        totusi singur.

                        Singur!

                        Printre zilele anotimpurilor transcedentale.

                        Singur!

                        Am trasat conturul zilelor ce au luat o alta

                        dimensiune.

                        Zilele au devenit saptamini,

                        saptaminile luni,

                        lunile ani.

                        Singur!

                        Printre lacrimi.

 

                        Penetrat de tipatul de durere al unui pescarus

                        de metal, timpanul portii castelului construit din

                        cuburi Lego, s-a spart, improscind peste tarm

                        durere.

 

                        Cu ochii plinsi incercanati, chinuit de remuscari

                        tirzii, prin lacrimi ce patează albul nefiintei,

                        mi-a aparut imaginea mamei creionata vag si

                        incadrata in negru.

                        Tablou agatat strimb.

                        Ce contrast cu peretele incolor al existentei ce o

                        lasasem in urma!

 

                        Cu lumini colorate m-a injunghiat acel brad

                        impodobit.

                        Ghirlande, globuri in sclipiri,

                        pachete mari, cadouri sub coroana verde.

                        Precum lacrimi de ceara, globurile se scurgeau de

                        pe crengi.

 

                         Mica sirena incepu sa plinga impreuna cu mine,

                         alte lacrimi, de metal acum.

                         Plingea. Atit de trista ca niciodată.

                         Lacrimi.

                         Mici stropi pe verdele oxidant al timpului.

 

                         In orele acelea masurate cu orologiul ce batea doar

                         ora zero,

                         in zilele acelea la fel ca noptile,

                         in noptile acelea la fel ca zilele,

                         m-am zbatut in infinitul cautarilor.

 

                         Atunci cind am primit botezul nordului,

                         fugar, ratacind, tinut pe aripi de pasarea reinviata,

                         atunci timpul s-a metamorfozat.

                         Absorbit intr-o dimensiune galactica,

                         zilele au devenit saptamini,

                         saptaminile luni,

                         lunile ani...

                        Anul zero!

                        Cite anotimpuri schimbate vor mai trece peste

                        mine?

                         Am sa supravietuiesc verilor scandinave cu nopti

                         albe?

                         Voi gasi oare raspunsul chemarii de

                         ieri?

                         De cite ori va trebui sa mai incep de la anul

                         zero?

sus